Remember Nadia Comăneci – 60

Lacrimi şi aur, la Phenian

Ştefan OLTEANU (U.Z.P.)

 

 

Startul în sezonul competiţional 1974 a fost neobişnuit de tardiv: trecuseră cinci luni fără nici un concurs! Nadia, Teodora, Georgeta şi celelalte colege ale lor intră în atmosfera de concurs abia pe 9 iunie¸ cu prilejul «Triunghiularului» Liceul de gimnastică - Denver Colorado (S.U.A.) şi o mai veche cunoştinţă, echipa poloneză W. K .S. «Zawisza» Bydgoszcz. Oneştencele au câştigat confortabil: 1. L.G. Oneşti 184,85 p; 2. Denver Colorado 181, 10 p; 3, W.K.S. «Zawisza» 155,75 p. Nadia Comăneci s-a clasat prima la individual compus, cu 37,50 p, urmată de Debbie Hill (Denver) 37,30 p şi Luminiţa Milea, cu 36,80 p, Nadia câştigând, de asemenea, la sărituri, paralele şi sol. Pe podium au mai urcat Georgeta Gabor, Teodora Ungureanu, Iuliana Marcu, Luminiţa Milea şi Mariana Cojanu. In faţa echipei antrenate de soţii Karolyi stătea acum cel mai mare obiectiv al anului 1974: cea de-a treia ediţie a «Cupei Prietenia». Intensitatea antrenamentelor a urcat din nou în graficul ţinut cu grijă de soţii Karolyi.

Un reporter care respectă blazonul profesiei

 Carmen MIHALACHE

     Am avut câteva zile plăcute în care m-am plimbat cu domnul Neagu Udroiu prin toată lumea. Cunoscutul ziarist a fost un adevărat globe-trotteur, care a ajuns în multe locuri de pe mapamond, în câteva continente, ţări, capitale, unde a întâlnit mari personalităţi ale vieţii social-politice sau culturale. Şi ca ambasador, în Finlanda şi Estonia, a avut experienţe diverse şi interesante, pe care le-a povestit în multe pagini inspirate. Desigur, plimbarea mea a fost una în imaginaţie, intermediată de scrisul domniei sale, viu, atractiv, nuanţat, din volumul al doilea al lucrării „Jurnalismul -Studenţie fără frontiere”. Îmi place să citesc reportaje bine făcute, „la meserie”, pentru că întotdeauna aflu lucruri noi, şi pentru că ştiu de cât spirit de observaţie, cultură, documentaţie prealabilă, de cât talent ai nevoie ca să te afirmi în acest domeniu al gazetăriei, foarte puţin ilustrat, din păcate, la ora actuală. Or, reportajul este un gen greu, dar pasionant. Neagu Udroiu  îl vede pe reporter ca pe un căutător de aur: „Reporterul, omul de teren, zvârluga nu o dată pusă să se zbată pe uscat şi să descopere dispozitivul laser în stare de a perfora uşile capitonate născute pentru a se dovedi inexpugnabile, el, reporterul, îşi dizolvă priceperea şi talentul în alchimia producţiei ştirii. Dar ei au totodată datoria de a se insinua în intimitatea evenimentului, în conglomeratul de sensuri şi interpretări. Există o cartă comportamentală a reporterului cu pretenţii şi obligaţii, al căror rost poate fi considerat scoaterea la lumină al grăuntelui informaţional. Aşadar, stăpânirea mijloacelor de prospecţii în geologia socială ori politică, preluarea adecvată pentru îndepărtarea sterilului, punerea în valoare a produsului cristalin, şlefuirea lui până la limita posibilă de acces. Ca pe vremea căutătorilor de aur, el are datoria de a respecta confidenţialitatea surselor şi de a proteja pe furnizorul de informaţie. Adus la lumina zilei şi lăsat să primească razele interesului, cristalul poate trezi interese şi dezvolta patimi neprevăzute. E bine să fii prevenit şi să  opreşti în faşă dezvoltarea de reacţii contrare”.

Să părăsim atitudinea defetistă!

 

Vasile PUŞCAŞ

     Am reţinut, din discuţiile cu ardelenii, bănăţenii şi bucovinenii deveniţi buni cetăţeni americani, că o lecţie pe care au învăţat-o din comportamentul lui Iuliu Maniu a fost aceea că românii ar trebui să părăsească atitudinea defetistă în faţa marilor provocări ale diferitelor epoci. Aceşti români americani au perceput că Iuliu Maniu a fost liderul care i-a determinat pe toţi ceilalţi lideri ai românilor ardeleni să creadă că şi românii pot să-şi realizeze unitatea naţională, pot să creeze statul-naţiune care să fie locul devenirii progresului şi democraţiei pentru toţi românii. Şi a dovedit că doleanţa poate deveni realitate atât prin acţiunea extraordinară de organizare a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, în 1 decembrie 1918, cât şi prin stabilirea unor standarde occidentale proiectului de ţară preconizat pentru România Mare.

Spitalul

 Sebastian ŞUFARIU

 Atunci când patimile politice actuale, dezonorante pentru memoria înaintaşilor, prevalează faţă de o binemeritată cinstire care ar obliga dacă nu la o reparaţie morală, măcar la o gospodărire parcimonioasă a ceea ce am primit, se cuvine să ne aplecăm, măcar puţin, către temeiul unui act cu o semnificaţie aparte. Întrebarea care susţine acest intro este următoarea: Vă amintiţi de numele Pavel şi Ana Cristea?

Desigur, pentru un timişorean sau pentru cineva din Bucureşti, pentru vreun harghitean bunăoară, aceste nume care compuneau cândva o familie nu spun, cel mai probabil, nimic. Paradoxul face că nici pentru mulţi dintre cei care ar putea a fi bănuiţi a avea mai multă cunoaştere în aria celor enunţate – este vorba de locuitorii Bacăului – lucrurile nu par a sta altfel.

Exemplul păpădiei

Firiţă CARP

Surpriză mai mare decât să ai o surpriză uriaşă, când eşti convins că nu mai este loc de nicio surpriză, nu se poate. Aşa aş fi putut considera până ieri, pe la jumătatea distanţei dintre dimineaţă şi prânz, când am încremenit deopotrivă cu timpul să privim împreună o păpădie. Da, nu este nicio greşeală, o umilă şi neputincioasă păpădie, pe care o crezusem plecată spre o altă dimensiune a existenţei sale, mi-a dat peste cap convingerile despre relaţia dintre aparenţe şi esenţe, despre rolul rădăcinilor firii noastre, ale lumii în general, despre importanţa rădăcinilor văzute, dar cel mai adesea nevăzute, în perpetuarea vieţii, a enigmaticelor rosturi ale lumii.

Cântecul din zori

  Mihai  BUZNEA

 

  L-am ascultat de nenumărate ori. Poate de mii de ori. A fost un privilegiu de care nu prea mulţi au avut parte. Trebuia să-ţi placă  o asemenea muzică. Nu era pentru toate urechile. Imi răsplătea, dacă vreţi, eforturile la care ziarul mă supunea, ediţie de ediţie, când ca secretar de redacţie, când ca ”ultim-prim-cititor”, sau altfel spus, în limbaj gazetăresc – ”cap limpede”,  pentru ca ştirile ultimei zile să ajungă, proaspete, la cititor, înainte ca acesta să-şi fi început programul diurn de lucru. Rotativa încheia un ciclu, spre a-l relua noaptea următoare într-un perpetuum mobile al cuvântului tipărit. Işi interpreta, în fiecare dimineaţă, marşul triumfal şi cântecul de leagăn cu care-şi trimitea slujitorii la culcare: echipele de ziarişti şi tipografi care dăduseră substanţă şi formă cronicii de-o clipă a zilei precedente, prefigurând-o pe următoarea. Sunetul din zori al rotativei era ca o simfonie a triumfului compusă în tipare de plumb. Prin el se confirma sintagma despre tipograf ca prelungire a condeiului reporterului. Iar poligrafia băcăuană îşi continua propria-i ascensiune printr-un demers viguros şi plin de îndrăzneală.

Întânire on-line cu reprezentanţii filialelor din ţară

 

Miercuri, 20 aprilie s-a desfăşurat on-line întâlnirea de lucru a reprezentanţilor filialelor UZP din ţară cu preşedintele Doru-Dinu Glăvan. Cu acest prilej s-au abordat câteva probleme considerate urgente pentru desfăşurarea activităţii organizaţiei conform programului stabilit la Conferinţa Naţională.

Astfel, preşedintele Glăvan a solicitat membrilor din teritoriu să trimită cât mai curând articole pentru Revista UZP (numărul 2 / 2021). Tematica acestei ediţii este promovarea proiectelor jurnalistice cu impact local şi zonal, a figurilor importante din breasla noastră, a evenimentelor în care se implică UZPR. Rugămintea redacţiei este ca materialele să fie însoţite şi de ilustraţie.

Un altfel de Paşte

preot Constantin GHERASIM

Bacăul este o comunitate creştină cu rădăcini vechi. Existenţa unei biserici ştefaniene în centrul urbei reprezintă un semn că spiritualitatea locuitorilor era un puternică şi profundă în veacul al XV-lea. Şi s-a păstrat peste timp. Dintotdeauna, pentru băcăuani, sărbătorile pascale au însemnat momente de rugăciune, prezenţa la sfintele lăcaşuri pentru a primi lumina sfântă şi fericirea mesei în familie, alături de dragi. Anul acesta a fost altfel decât ne-a obişnuit istoria. Am avut parte de un festin religios atipic, centrat nu pe prezenţa reală, ci pe cea virtuală, în biserici.

Cum l-am cunoscut pe Marius Mircu

Sebastian ŞUFARIU

Un vecin pe nişte scări

Pe Marius Mircu l-am cunoscut undeva prin primăvara anului 1990. Oricât ar părea de ciudat, lucrurile chiar aşa s-au şi întâmplat. Habar nu aveam pe atunci despre cine e vorba. O vreme, deşi a stat la doi paşi de mine, nici nu l-am băgat în seamă. A trecut ceva timp până am făcut cunoştinţă cu adevărat.

Dar, înainte de alte consideraţii, mă întorc la primăvara lui 90…

Medalii şi distincţii pentru Filiala UZP Bacău

    Acţiunea itinerantă a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România a atins şi Bacăul.  În Amfiteatrul „Dumitru Alistar“ al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Vasile Alecsandri“, Catedra de Limba şi literatura română şi Ştiinţe ale comunicării a organizat întâlnirea dintre studenţii programului de studii Comunicare şi relaţii publice şi jurnalişti din Bacău şi din ţară. Preşedintele organizaţiei, Doru-Dinu Glăvan, l-a omagiat pe Vasile Alecsandri în calitate de... redactor al publicaţiei „Certitudinea“, alături de... Mihai Eminescu. Cu privirea către actualitate, a subliniat că „maturitatea seniorilor nu poate fi depăşită de frenezia tinerilor“. „Fiecare senior ar trebui să ia câte un tânăr jurnalist într-un act de mentorat“, a adăugat Ovidiu Zanfir. Vasile-George Puiu a elogiat radioul ieşean, Cristina Cârtiţă-Buzoianu a atenţionat asupra pericolului ştirilor false, Petru Frăsilă a oferit un model de luptă pentru drepturile jurnalistului, iar Ioan Dănilă a propus din nou deschiderea de rubrici dedicate limbii române în toate publicaţiile. Filialei Bacău i s-a decernat Medalia Centenar UZPR, iar Mihai Buznea, Eugen Verman, Leonard Popa şi Ştefan Radu au primit distincţia Credinţă şi loialitate, înmânată de preşedintele UZPR. (D. I.)

Semănatul şi culesul

Firiţă CARP

În depozitul înţelepciunii poporului nostru găsim o zicere de mare actualitate, dintotdeauna, acum şi pentru totdeauna povăţuitoare de bine. ,,Cine seamănă vânt culege furtună!" sună propoziţia la care vreau să fac referire şi nu am pretenţia că vă spun o noutate. Apoi, chiar dacă, cine ştie, nu exact în forma asta o întâlnim, înţelesul ei profund nu îngăduie echivocuri şi cred că acesta este motivul pentru care mi-a venit acum în minte. Ea reprezintă chintesenţa unei îndelungate experienţe de viaţă şi se referă la natura relaţiilor interumane, indiferent de domenii, ierarhizări, epoci istorice, etc., dar mai ales la consecinţele acestor relaţii, la rodirea lor în planul păcii sociale. Fiindcă, începând cu cea mai măruntă organizare umană, orice grup de doi indivizi aflaţi într-o relaţie ierarhică oarecare, şi continuând cu arhicunoscuta şi des invocata ,,celulă de bază" a societăţii, familia, până la macrosocialul a tot cuprinzător, în oricare dintre aceste entităţi ,,semănatul şi culesul" sunt mereu într-o interdependenţă evidentă. Şi, ca să fiu mai clar, subliniez că aruncarea seminţelor discordiei pe terenul oricărei aşteptări, cultivarea vrajbei cu sau fără intenţie, alimentarea inconştientă cu suspiciuni a împrejurului duc invariabil, mai devreme sau mai târziu, la recolte adecvate. Să nu ne imaginăm niciodată că, semănând ură, dezbinare, minciună, ranchiună, intrigă, etc la vremea recoltei vom strânge fructele armoniei, toleranţei, iubirii, adevărului, înţelegerii. 

Ziua Mondială a Libertăţii Presei se poate. Ziua Ziaristului Român de ce nu se poate?

Doru-Dinu GLĂVAN

Data de 3 mai reprezintă, în calendarul zilelor internaţionale recunoscute sau hotărâte de ONU, Ziua Mondială a Libertăţii Presei. Există, de altfel, o copleşitoare inflaţie a Zilelor Mondiale, unele serioase, altele hilare, unele fireşti, altele absurde, altele stupefiante, unele inutile, altele redundante. O simplă enumerare a lor scoate la iveală o grabă frenetică, demnă de o cauză mai bună, pentru ocuparea zilelor anului cu dedicaţii care mai de care mai mondiale sau mai internaţionale: Ziua Mondială a Scriitorilor, Ziua Mondială a Radioului, Ziua Mondială a Sănătăţii, Ziua Mondială a Bolnavului, Ziua Internaţională a Copilului Bolnav de Cancer, Ziua Mondială a Sindromului Down, Ziua Mondială de Luptă împotriva Tuberculozei, Ziua Internaţională a Comemorării Victimelor Sclaviei şi Comerţului Transatlantic cu Sclavi, Ziua Internaţională de Toleranţă Zero faţă de Mutilarea Genitală a Femeilor, Ziua Mondială a Zonelor Umede, Ziua Internaţională a Vizibilităţii Persoanelor Transgen, Ziua Star Wars, Ziua Internaţională a Moaşelor (a Moaştelor încă nu!), Ziua Prosopului, Ziua Mondială a Vântului, Ziua Internaţională a Somnului, Ziua Mondială a Vrabiei, Ziua Internaţională a Pisicii, Ziua Mândriei Autiste, Ziua Internaţională a Văduvelor, Ziua Internaţională a Stângacilor etc., în total peste 300. Presa este onorată, în acest inventar festivist, cu două zile mondiale/internaţionale: Ziua Internaţională a presei libere (20 aprilie) şi Ziua Mondială a Libertăţii Presei (3 mai).

Detectiv al clipei prezente

Cornel CEPARIU

Cuvinte-gânduri despre Libertatea Presei mi-au îndrumat cariera de „detectiv al clipei prezente”. O profesie în care, odată implicat, trebuie să deţii concomitent dorinţa, dar şi priceperea  de a scrie, flexibilitate, temperament, trebuie să fii inteligent. Iar, dacă se poate, să mai fii şi o persoană cunoscută, chiar marcantă în zona de acţiune. Să fii  voluntar, să ai o însemnată doză de curiozitate în plus în comparaţie cu majoritatea oamenilor şi profesiilor, să încerci înţelegerea evenimentelor şi faptelor  zilei cu tenacitatea cercetătorilor din diverse domenii, apelând la documentarea şi propria educaţie.

Despre lume şi oameni

Ştefan MITROI

Îmi spune cineva la telefon: Cred că acum nu te poţi plânge că n-ai timp pentru scris.

Da, îi răspund, am tot timpul din lume, dar nu am lumea. Ea, lumea, în care am trăit până nu demult, îmi lipseşte!

Nu e zi în care să nu-mi rog sufletul să fie un pic mai vesel, dar fără sorţi de izbândă. Este mai tot timpul trist şi, uneori, îl văd încercând să se ascundă de mine, ca să nu bag de seamă că plânge.

Cum să scrii în aceste condiţii?

1918

Ovidiu Bufnilă

       E noiembrie, e 1918, locotenentul-aviator Vasile Niculescu îşi ia zborul cu avionul lui de tip Farman 40, de pe aerodromul din Mărgineni, de lângă Bacău şi duce cu el document ele Marii Uniri tocmai la Alba Iulia. În Bucureşti, fix în aceeaşi zi, Maria Magdalena se sulemeneşte şi iese pe Calea Victoriei. Berbanţii trec cu birja şi fluieră după ea. Vine Zepelinul Doi din Bulgaria şi trage cu tunul pe Calea Victoriei. Dar Maria Magdalena apără oraşul, adică Micul Paris, cu pieptul ei, adică, pardon, cu balcoanele ei, bum, bum, bombele se fac nevăzute în decolteul bogat şi săltăreţ, la tramvai Gheorghe vatmanul trage chiulul, acolo, la Cotroceni, se vede acum cu luneta de la Observatorul Popular, se vede cum Klaus trage mâţa de coadă, trecând Zepelinul Doi s-a făcut aşa, un fel de orizont temporal, de se vede către toate secolele cu mare uşurătate, aşa că, uite, se vede bine, Klaus trage mâţa de coadă pentru că nu are nici un proiect-de-ţară-performant, mai jos, pe Luterană, Vasile trage la măsea, cum care Vasile, Vasile al nostru, brandul naţional.

Beletu’

Sebastian ŞUFARIU

Pe hol, la Judecătorie, în dreapta, e o masă. Oriunde, la orice „Instanţă” se află câte o masă. Masa asta de care vorbim e veche tare. Galbenul ei auriu s-a scorojit pe margini. Figurile de ceară care o acoperă cu un teanc de dosare, la fel. Din când în când mai mişcă ochii. Scuip în sân! O clipă m-am temut că-s obiecte de inventar precum scoarţa aia de care ziceam, de lemn. Acolo, pe holul spre „Arhivă”, sunt de fapt doar două mese. La una dintre ele tocmai s-a aşezat un individ micuţ, chelios, cu musteaţă hazlie şi cu ochi abili, vicleni. E un avocat aproape de senectute, îl ştiu de undeva, dar nu-mi amintesc numele lui. Personajul e fascinant. Mă învârt de colo-colo şi revin atras de figura lui care în cinci minute a compus stări atât de diverse încât dacă aş fi avut ceva talent la muzică aş fi scris pe uvertură: Lent. Uşor.  Mai repede. Repede. Foarte repede. Cumplit de repede!

Insula a început iar să înoate

Ioan BÎŞCĂ

Cândva au fost trei. Viiturile Bistriţei generau şi mai multe, umplând casele din mahalale Bacăului cu nămol, atunci când nu le luau cu totul. Mai târziu mahalalele au devenit cartiere Cum a fost? Bine…? Rău? Mărturia o poartă genetic, undeva în subconştient, strănepoţii celor care au convieţuit pe malul acestei ape cu nume frumos. Bistriţa, apa cea năstruşnică, galeşă, sprinţară, supărăcioasă şi răzbunătoare, cu cel mai rapid debit calculat pe albie şi distanţă, faţă de suratele ei din ţară. A îmbrăţişat această limbă de pământ, din partea estică a oraşului, dând de treabă şi hrană celor care s-au încumetat să-i stea alături.Timp de aproape un deceniu, Insula a stat colmatată, năpădită de vegetaţie şi şerpi. Proiectul grandios de reamenajare a fost prezentat, cu fast şi aplauze, în mai multe campanii electorale. S-au căutat şi bani din fonduri europene, pentru a acoperi o parte din cheltuieli. A mai trecut un an, până s-a organizat licitaţia pentru desemnarea constructorului. După multe contestaţii, o firmă de profil, care avea să mai subcontracteze din lucrări şi altor societăţi, mai mici, a început treaba. S-au promis termene ferme de execuţie şi finalizare, afişate pe panouri mari, pentru aducere la cunoştinţa băcăuanului. Ce e drept, s-a lucrat! Ani buni... dar pe sărite! Fondurile europene s-au pierdut. Constructorul a plecat. A venit alt constructor. Progresele au început să se vadă abia anul trecut.

Mărturii din infernul roşu italian

ROXANA CERGHICI (Neagu),

membru UZPR

Băcăuancă izolată în Bergamo:

„Suntem speriaţi! Simţim frica şi-n oase!”

Maria e din Bacău, dar s-a stabilit în Italia, mai exact în provincia Bergamo, de aproape 20 de ani. Acolo e căsătorită, acolo s-a mutat şi fiul ei, acolo sunt nora şi nepoţica. Dar nu a uitat de ... „acasă”, un cuvânt drag ei. Acasă e şi România, acasă e Bacăul, după cum acasă înseamnă Italia, Bergamo. Aici e locul în care a fost nevoită să se izoleze, alături de soţ, în casa pe care o are într-un orăşel de provincie italian. E locul în care plânge, speră, se teme, dar, mai ales, se roagă la Dumnezeu să treacă, să trecem cu bine peste pandemia de coronavirus. O nenorocire care a acaparat întreg mapamondul, ca o caracatiţă cu tentacule foarte, foarte lungi.

Unde ne sunt comentatorii?

Adrian JICU

 M-am uitat şi eu la recent încheiatul Campionat European de Fotbal pentru Tineret. Nu imparţial, ca tot românul, ci subiectiv, cu prejudecăţile mele. Şi cum la fotbal şi politică se pricepe toată lumea, mă încumet să scriu câteva rânduri despre primul domeniu, fiindcă pentru cel de-al doilea sunt oameni mult mai pricepuţi.

N-am să mă pronunţ nici în legătură cu sistemul de joc, nici cu tactica uneia sau alteia dintre echipe, n-am să invoc talentul incontestabil al acestei generaţii şi nici publicul minunat. N-am să fiu nici prea entuziast, dar nici sceptic, fiindcă, în general, atitudinile extreme nu mă conving. Ce m-a frapat însă la transmisiunile TVR a fost modul în care meciurile naţionalei au fost comentate.

Individul obişnuit şi civilizaţia elitistă în epoca mulţimii

Cornel CEPARIU

 Volumul cu ecouri şi în prezent pe care francezul Gustav Le Bon l-a dedicat „Psihologiei mulţimii” a fost publicat la Paris în anul 1895, apariţia editorială fiind urmată de ecouri polemice profunde în rândul intelectalităţii europene şi, apoi, americane. Evaluarea lucrării a fost potenţată apoi de aprecierile deosebite punctate de Sigmund Freud şi de Carl Gustav Jung (cel care afirma că ideile sale despre individul obişnuit coincideau cu formulările în domeniu exprimate de Gustave Le Bon). Joseph Schumpeter, un economist de notoritatea mondială, i-a atribuit gînditorului francez, la rândul său, „meritul de a fi deschis ochii asupra realităţii pe care toţi o cunoaştem, dar pe care nimeni nu dorea s-o recunoască”.