Individul obişnuit şi civilizaţia elitistă în epoca mulţimii

Cornel CEPARIU

 Volumul cu ecouri şi în prezent pe care francezul Gustav Le Bon l-a dedicat „Psihologiei mulţimii” a fost publicat la Paris în anul 1895, apariţia editorială fiind urmată de ecouri polemice profunde în rândul intelectalităţii europene şi, apoi, americane. Evaluarea lucrării a fost potenţată apoi de aprecierile deosebite punctate de Sigmund Freud şi de Carl Gustav Jung (cel care afirma că ideile sale despre individul obişnuit coincideau cu formulările în domeniu exprimate de Gustave Le Bon). Joseph Schumpeter, un economist de notoritatea mondială, i-a atribuit gînditorului francez, la rândul său, „meritul de a fi deschis ochii asupra realităţii pe care toţi o cunoaştem, dar pe care nimeni nu dorea s-o recunoască”.

Cartea lui Gustave Le Bon a fost, de asemenea, analizată cu atenţie şi interpretată în mod personal, aş spune din motive practice, de mulţi conducători poilitici din secolul trecut. Benito Mussolini, creatorul fascismului ca mişcare socio-politică a maselor, l-a considerat pe autorul „Psihologiei mulţimii”, încă din 1926, drept „unul din cei mai mari maeştri” ai săi, iar creaţia francezului ca „o operă capitală” la care a recurs, potrivit propriilor afirmaţii, „de cel puţin zece ori” în luarea deciziilor. Şi Adolf Hitler a cunoscut bine cartea lui Gustav Le Bon, urmându-i sfaturile sub oblăduirea lui Gobles, „diavolul şchiop” al mişcării naţional-socialiste germane. În ceea ce îl priveşte pe Lenin, deşi în luările sale de poziţii ori în volume experţii nu au întâlnit referiri la numele gînditorului francez, Alexei Korolev, un secretar al I. V. Stalin fugit în Occident, a dezvăluit într-un cartea sa de „Memorii” faptul că dictatorul sovietic ar fi lecturat „cu pasiune” lucrarea lui Le Bon. O dovadă în plus că „Psihologia mulţimii” nu este o creaţie intelectuală superficial şi limitată în timp, ci o carte care a exercitat o mare influenţă asupra celor ce s-au aplecat spre studiul ştiinţelor socio-umane, dar şi politicienilor.

 Astăzi, la distanţă în timp de aproape 125 de ani, cartea continuă să fie considerată una dintre cele mai importante contribuţii la studierea comportamentului colectiv, aflându-se inclusă în cvasitotalitatea lecturilor ori dezbaterile universitare ori la nivelul evaluărilor ştiinţifice politice, dar şi, voit sau dirijat, în practica luării deciziilor politice. Mai puţin, conştient ori inconştient, în România ce cunoaşte în prezent exemplificări concrete la ideile lui Le Bon. Rândurile ce urmează se doresc o invitaţie la o evaluare a situaţiei actuale din României şi prin prisma „sitei” oferite de „Psihologie mulţimii”, donate lumii de Gustav Le Bon.

Dar ce susţine Gustav Le Bond în paginile acestei lucrări de referinţă în practica socio-politică, încă de mare actualitate? Francezul vorbea la finele secolului trecut de apariţia unei noi perioade în istoria omenirii pe care o numea epoca mulţimilor, una menită să distrugă civilizaţia elitistă. Uriaşele schimbări ar decurge, în opinia sa, atât din crizele religioase, politice ori sociale tradiţionale, specifice diverselor zone ale lumii, dar şi din noile condiţii de viaţă şi de gândire în continuă schimbare, determinate de descoperirile ştiinţei, tehnicii, apariţiei unor tehologii revoluţionare. Epoca actuală, IT, se înscrie – nu-i asa? – într-un asmenea ciclu. În perioada de trecere de la vechi la nou – spune francezul – oamenii trăiesc „o epocă de confuzie” urmare a faptului că „ideile din trecut, deşi mai puţin clare, rămân încă foarte puternice“ în timp ce acelea care le vor înlocui „sunt în curs de formare“. Ca urmare, epoca modernă ar reprezenta pentru o mai lungă perioadă de timp „o perioadă de tranziţie şi de anarhie”. Dar ce decurge din anarhie, Gustav Le Bon nu ne spune ori nu era în stare să-şi imagineze. Aşadar, unica certitudine este că fiecare civilizaţe viitoare timpului în care fusese scrisă cartea „se va confrunta cu noua putere, cea mai recent suverană a epocii moderne, puterea mulţimii”. În asemenea circumstanţe, Gustav Le Bon nu îşi ascunde îngrijorarea pentru că mulţimea îi apare impulsivă, impresionabilă simplă şi simplistă, dominată de subconştientul colectiv şi nu de raţiune. „Pentru simplul fapt că aparţine unei mulţimi, omul coboară câteva trepte pe scara civilizaţiei”, scria francezul, continuând cu aprecierea că omul „izolat este, poate, un individ cult, dar în mulţime apare drept un instinctiv şi un barbar”.

Dacă Gustav Le Bon s-ar fi limitat doar la aceste afirmaţii, mulţi l-ar putea considera drept un autor sociolog, filozof duşman al maselor, antidemocrat şi antimodern. Dar el reuşeşte să observe şi marile calităţi ale mulţimii. Recunoşte că acestea, când sunt „manipulate, se dovedesc elevate din punct de vedere moral şi, chiar, eroice”. În context, el precizează faptul că masele pot fi „antrenate”, chiar lipsite de hrană şi de arme, pentru a-şi apăra patria ori opiniile religioase, explificând prin Revoluţia franceză de la 1789 – 1993 şi prin cruciade. Românii pot fixa această opine la anii 1917 – 1918 şi chiar la evenimentele din decembrie 1989. Un eroism aproape inconştient, dar tocmai cu un asemenea eroism se poate scrie istorie.

Florin Balaban - Fake news

 Evalând aceste exemple în „cheia” Le Bon, se poate aprecia că în condiţiile în care ar fi înregistrate doar acţiunile logice ale unui popor, în analele omenirii ar rămâne multe pagini goale. „Dacă mulţimile ar fi acţionat doar sub impulsul gândirii, ţinând seama de interesele lor imediate, probabil că nici o civilizaţie nu s-ar fi dezvoltat pe suprafaţa acestei planente, iar omenirea n-ar avea istorie”, punctează gânditorul francez. Le Bon nu se limitează însă, din fericire, doar la această idee. El se arata conştient şi de faptul că iraţionalitatea poate antrena în afară de mulţime şi indivizi mai culţi şi rafinaţi. Şi acest fapt, cu predileţie în domeniul politic, deoarece politica este corelată cu sentimentele. Ori în privinţa sentimentelor, fie religioase, politice, morale, de afecţiune ori antipatii, oamenii geniali îi depăşesc foarte rar pe cei obişnuiţi. Exemplificînd, Le Bon scrie negru pe alb că „între un matematician celebru şi cizmarul său poate fi o prăpastie din punct de vedere intelectual, dar din cel al caracterului diferenţa este deseori inexistentă”. Ca urmare, interpretînd vorbele lui Le Bon, dacă sufragiul s-ar limita la un grup de câteva zeci de personae calificate nu s-ar obţine rezultate bune fiindcă, spune francezul „votul acestor câtorva zeci de indivizi, fie ei şi academicieni, nu este mai bun decât cel emanat de câteva zeci de indivizi obscuri din societate”. „Faptul că ştie matematică, filozofie sau este architect ori medic, veterinar sau avocat nu-i conferă individului perspicacitate în problemele sentimentale”. În context, se poate susţine şi faptul că şi adunările parlamentare pot reacţiona ca o mică mulţime şi deci pot fi iritabile, influenţabile. Mă gândesc şi la câteva exemple. În timpul Revolţiei franceze discursurile lui Robespierre „străluceau” prin incoerenţă şi totuşi au influenţat mulţi parlamentari spre fapte, unele chiar abominabile. Mussolini şi Hitler au reuşit să obţină – nu-i aşa? – încrederea acelor adunări parlamentare pe care erau gata, anterior, să le desfiinţeze. La noi, în timpul Revoluţiei din 1989, reprezentanţii Frontului Salvării Naţionale şi chiar, apoi, cei din primul Parlament ales democratic după al Doilea Război Mondial în România erau dominaţii în luările lor de poziţii de dogme, ţinând cont mai rar ori chiar deloc de fapte. Cu toate excesele sale, sistemul parlamentar a continuat şi continuă să reprezinte, după cum remarca cu peste un secol şi două decenii în urmă franceul Le Bon, „instrumental cel mai bun” pe care l-au avut la îndemână până acum poparele „pentru a se conduce şi, mai ales, pentru a scăpa pe cât posibil de jugul tiraniei”.

Din gândirea autorului, cu aplicabilitate evidentă chiar după timpul în care a fost emanată „Psihologia mulţimii”, mai reiese, după o atentă urmată de o aplicată lectură, faptul că modificarea instituţiilor şi a constituţiilor nu foloseşte la nimic dacă nu se schimbă mentalitatea popoarelor, acestea din urmă fiind guvernate de tradiţii şi de propriile lor caracteristici care se pot transforma foarte lent graţie, doar, experienţei accumulate. Le Bon atrage atenţia, stârnind polemici mai ales după ascensiunile dictatorilor Stalin, Mussolini, Hitler, Ceuşescu, asupra faptului că „experienle avute de o generaţie nu sunt de folos generaţiei următoare”. Interpretez că nu ar folosi la nimic nici lectura, nici instruirea, ci doar exeperienţele trăite direct.

Interesantă în evaluarea făcută operei sale este şi viaţa celui ce a emis această viziune polemică, dar atât de realistă asupra lumii. Gustav Le Bon a fost un nonconformist, bizar, eclectic, având un mod de trai şi o experienţă a cunoaşterii deosebită multora din cugetătorii vremei. În lunga sa viaţă s-a ocupat în afară de psihologie, istorie, sociologie, şi de anatomie, fiziologie, antropologie şi chiar de fizica atomică. După descrierea făcută de prinţesa Martha Bibescu, tânara şi seducătoarea româncă din saloanele parisiene în primele decenii ale secolului trecut, cea care l-a cunoscut pe Le Bon spre sfârşitul vieţii acestuia, francezul „avea aerul unui vrăjitor, cu barba neagră, vopsită, cu un glas autoritar”, iar locuinţa acestuia din Paris arăta ca „un sanctuar prafuit şi semiîntunecat, supraaglomerat de mobile exotice aduse din călătoriile sale în Africa şi Orient, între care candelabre din moschei, arme încrustate cu pietre semipreţioase, blănuri de tigru, covoare orientale”. În fiecare miercuri, aflăm tot de la prinţesa Bibescu, Le Bon „îi reunea la cină în acest cadru exotic pe prietenii săi între care prim-miniştri cum a fost Aristide Briand, oameni de ştiinţă ca Henri Poincare, filozofi precum Henri Bergson”. Mai aflăm că în timpul cinei Le Bon le impunea liniştea folosindu-se de un clopoţel de argint şi tot el stabilea subiectul conversaţiei. Cu toate acestea, punctează priţesa Bibescu, „pasiunea lui pentru problemele oamenilor făceau aceste reuniuni foarte interesante şi mai mult decât tolerabilă atitudinea sa despotică”.

 Gustave Le Bond s-a născut în 1842, la Norgent-Le-Retrou, în central Franţei, şi a murit la Paris în 1931. La funerarliile sale a participat foarte puţină lume, dar printre persoanele venite s-a flat şi Marie Bonaparte, fostă elevă a lui Sigmund Freud.