Un altfel de Paşte

preot Constantin GHERASIM

Bacăul este o comunitate creştină cu rădăcini vechi. Existenţa unei biserici ştefaniene în centrul urbei reprezintă un semn că spiritualitatea locuitorilor era un puternică şi profundă în veacul al XV-lea. Şi s-a păstrat peste timp. Dintotdeauna, pentru băcăuani, sărbătorile pascale au însemnat momente de rugăciune, prezenţa la sfintele lăcaşuri pentru a primi lumina sfântă şi fericirea mesei în familie, alături de dragi. Anul acesta a fost altfel decât ne-a obişnuit istoria. Am avut parte de un festin religios atipic, centrat nu pe prezenţa reală, ci pe cea virtuală, în biserici.

Este 18 aprilie 2020. E sâmbătă seara, ajun de Înviere. E cald, e bine, e plăcut. Ici colo, pe cer, câte o stea, parcă mai strălucitoare ca altădată. Dar şi nori. Nişte nori a căror culoare albăstruie pigmentează sobrietatea celestă. În aer un iz de flori de primăvară, pentru că sunt, încă, mulţi copaci înfloriţi între blocuri. 

La prânz, în jurul orelor 13.50, printr-o transmisie directă de la Ierusalim, pe canalele de ştiri a fost difuzat momentul aprinderii Luminii în biserica Sfântului Mormânt. O premieră pentru mass-media.  Mesajele şi comentariile jurnaliştilor din studiouri au fost optimiste şi încrezătoare: ”S-a aprins Lumina sfântă!”. ”Mai devreme ca altădată”, au spus unii. O stare de mulţumire a fost împrăştiată pe tot mapamondul, pentru că întotdeauna Sfintele Paşti transmit nu doar credinţă, ci şi optimism şi încredere.

În jurul orelor 23.00, doar preoţii îşi mai îndreaptă paşii spre biserici. Ei şi grupurile mici, organizate, de voluntari, trimise să ducă Lumina Sfântă, prin cartiere, celor aflaţi acasă.

Ajunul înseamnă aceeaşi tensiune interioară de dinaintea momentului sacru şi solemn al Sărbătorii Sărbătorilor. Credinţa a fost întotdeauna singura soluţie în momentele cheie ale vieţii. 

Lipsa aglomeraţiei de pe străzi se îmbină straniu cu ferestrele luminate ale apartamentelor. Pe geamurile larg deschise, cuvintete rostite de oameni răzbesc încet spre stradă. Totul este mai tăcut ca niciodată. Lipsesc zgomotul şi agitaţia din noaptea de Paşte. Nimeni nu mai are chef de distracţii şi petrecere. E o altfel de sărbătoare urbană. Mai intimă, mai sobră. Îţi vine să te gândeşti la o retragere a sărbătorii în sinea omului, în interiorul său. Sau la o redescoperire a sensului expresiei sărbătoare creştină.

Pe drum, trec pe lângă un sfânt lăcaş ale cărui porţi sunt închise. Lângă gardul de fier, o maşină a poliţiei cu girofarul pornit. Un cadru actualizat, desprins parcă din istorie, ce aminteşte de soldaţii romani puşi să păzească mormântul Domnului. Ce imagine, ce privelişte! Mă simt ca un pelerin stingher prin propriul oraş. Singur pe strada pustie. Doar unul, doi oameni de-a lungul a câţiva kilometri. Fiecare merge grăbit cu mască la gură.

În preajma Cimitirului Central, acolo unde în alţi ani, forfoteau mulţimile de tineri şi vârstnici căutând locurile de odihnă veşnică a celor dragi, acum e linişte. O linişte cutremurătoare şi întunecată. ”Unde sunt luminile de alădată, care să redea viaţă crucilor?”

Spre miezul nopţii au început să răsune clopotele. ”Hristos a înviat!”, ”Adevărat a înviat!” rostesc preoţii căutând chipurile luminate de candele ale credincioşilor ieşiţi la balcon sau la geam.

Plecăm pe poarta bisericii, ţinând fiecare în mână o candelă aprinsă. Oamenii legii ne privesc discret pe sub măştile de protecţie. ”Hristos a înviat!”,  ”Adevărat a înviat”, răspund în şoaptă. E un moment delicat. Şi pentru ei şi pentru noi. ”Au şi ei copii, părinţi, bunici, oameni dragi pe care îi iubesc şi la care se gândesc. Cine nu şi-ar dori să fie alături de familie în cea mai frumoasă zi din an, Ziua Învierii”, îmi spun în sinea mea. Dar serviciul e serviciu. Pâinea cea de toate zilele este importantă pentru toţi, indiferent de domeniul de activitate, mai ales în astfel de vremuri. Iar în această seară e o altfel de pâine...

De Paşti, preotul oferă lumină credincioşilor. Din faţa bisericii, unde oamenii se adună. Îşi aprind lumânările şi cântă, înconjurând biserica. Până anul trecut, mulţimile umpleau spaţiile din jurul sfintelor lăcaşuri să ia lumina, pe care o duceau apoi acasă. Nimeni nu se putea aşeza la masa de Paşti fără lumina de la biserică. Era tradiţie, era regulă, era rânduială.

Pentru prima oară în viaţă, anul acesta, curţile au fost goale. Însă preoţii au ieşit prin parohii cu lumina. Pentru prima dată, indiferent de vârstă sau de vremuri, slujitorii sfintelor altare au mers să ducă mesajul Învierii şi lumină sfântă între credincioşi. ”Nu credeam să ajung astfel de momente...” a spus un părinte bătrân.

Din cauza pandemiei de Covid 19, au fost impuse reguli stricte în toată lumea. Creştini sau păgâni, atei sau indiferenţi, oamenii au redescoperit televizorul ca cel mai important mijloc de comunicare în masă. Decretarea stării de urgenţă şi impunerea unor reguli stricte în majoritatea ţărilor au readus în atenţie importanţa comunicării prin mijloacele timpului. Astfel, s-a trecut brusc, de la show-uri ieftine cu bâlci ridicol, la ştiri şi informaţii privind sănătatea individului şi a societăţii globale. Dacă, până mai ieri, expresia ”distanţă socială” părea un concept futurist, astăzi este pe buzele tuturor indiferent de vârstă. Copii, adulţi sau vârstnici, toţi ştiu ce înseamnă să stai deoparte de celălalt. Cunosc sensul şi definiţia concretă a acestei distanţări. De fapt, tot la tv, am auzit şi am văzut cu toţii toate hotărârile luate pentru binele comun.

Cu toate acestea, încă e bine. Pe străzile înguste şi pustii, la câte un colţ de bloc, unul, doi oameni, vin înaintea preotului cu lumânări. Sunt stinse şi le întind precaut să ia lumină din lumânarea preotului. Cu măşti la gură şi mănuşi, se arată generoşi. Dispuşi să se implice. ”Ducem şi la vecini”, încredinţează ei. Alţii, se uită de la ferestre şi-şi fac cruce. Pentru mulţi bătrâni e o stare de tristeţe greu de exprimat în cuvinte. Însă nimeni nu aruncă piatra într-o direcţie sau în alta. Toţi ştiu că lumea s-a schimbat şi că trăim o realitate delicată şi dificilă. Trebuie să ne-o asumăm. Iar un creştin adevărat caută întotdeauna soluţii, niciodată probleme.

”Hristos a înviat!”, spune părintele celor care vin spre Lumină. Să nu uităm niciodată, în acest an mai mult, cât de mult înseamnă pentru viaţa creştinului şi pentru comunitate ziua Învierii Domnului. Poate în acest 2020, adevărul rostit la moment pascal ar trebui să se sădească definitiv în sufletul nostru.

Printre blocuri, la miez de noapte, se aude doar glasul preotului. ”Hristos a înviat!”. Ici colo, se răspunde ”Adevărat a înviat!”. Încet, încet, luminile din apartamente se sting, lăsând să se întrezărească doar culoarea stranie a televizoarelor deschise de felurite canale. Unii ascultă slujba....

Când, de undeva de sus, de la vreun etaj, o bătrână îţi face din mână şi-ţi mulţumeşte că ai trecut prin faţa geamului ei, înţelegi că totul a avut un sens şi un rost. Nu pentru toţi. Căci nimic nu e făcut pentru toţi. Dar, aşa cum spune Evanghelia, ”nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu totul cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”. Iar preoţii au fost ”glasul” lui Dumnezeu, care a vestit Învierea între blocuri, între betoanele încă triste şi cenuşii, dar pline de viaţă şi de speranţă.