luni, 26 aprilie 2021

Un reporter
care respectă blazonul profesiei

 Carmen MIHALACHE

     Am avut câteva zile plăcute în care m-am plimbat cu domnul Neagu Udroiu prin toată lumea. Cunoscutul ziarist a fost un adevărat globe-trotteur, care a ajuns în multe locuri de pe mapamond, în câteva continente, ţări, capitale, unde a întâlnit mari personalităţi ale vieţii social-politice sau culturale. Şi ca ambasador, în Finlanda şi Estonia, a avut experienţe diverse şi interesante, pe care le-a povestit în multe pagini inspirate. Desigur, plimbarea mea a fost una în imaginaţie, intermediată de scrisul domniei sale, viu, atractiv, nuanţat, din volumul al doilea al lucrării „Jurnalismul -Studenţie fără frontiere”. Îmi place să citesc reportaje bine făcute, „la meserie”, pentru că întotdeauna aflu lucruri noi, şi pentru că ştiu de cât spirit de observaţie, cultură, documentaţie prealabilă, de cât talent ai nevoie ca să te afirmi în acest domeniu al gazetăriei, foarte puţin ilustrat, din păcate, la ora actuală. Or, reportajul este un gen greu, dar pasionant. Neagu Udroiu  îl vede pe reporter ca pe un căutător de aur: „Reporterul, omul de teren, zvârluga nu o dată pusă să se zbată pe uscat şi să descopere dispozitivul laser în stare de a perfora uşile capitonate născute pentru a se dovedi inexpugnabile, el, reporterul, îşi dizolvă priceperea şi talentul în alchimia producţiei ştirii. Dar ei au totodată datoria de a se insinua în intimitatea evenimentului, în conglomeratul de sensuri şi interpretări. Există o cartă comportamentală a reporterului cu pretenţii şi obligaţii, al căror rost poate fi considerat scoaterea la lumină al grăuntelui informaţional. Aşadar, stăpânirea mijloacelor de prospecţii în geologia socială ori politică, preluarea adecvată pentru îndepărtarea sterilului, punerea în valoare a produsului cristalin, şlefuirea lui până la limita posibilă de acces. Ca pe vremea căutătorilor de aur, el are datoria de a respecta confidenţialitatea surselor şi de a proteja pe furnizorul de informaţie. Adus la lumina zilei şi lăsat să primească razele interesului, cristalul poate trezi interese şi dezvolta patimi neprevăzute. E bine să fii prevenit şi să  opreşti în faşă dezvoltarea de reacţii contrare”.

        Nu ştiu ce reacţii ar putea să aibă  ziariştii de tip nou, cei „recenţi”, când aud aşa ceva, dar înclin să cred că nu ar acorda câtuşi de puţin importanţă acestor lucruri prea serioase pentru ei şi „desuete”, primul lor impuls fiind acela de a alerga doar după senzaţionalul ieftin şi după ceea ce se obţine uşor, fără efort. Unde mai găseşti astăzi gazetari cu respect pentru integritate personală şi profesională? Poate doar, din nefericire, doar în cărţile unor seniori cum este domnul Neagu Udroiu. Un gazetar de vocaţie, trăindu-şi cu intensitate pasiunea şi un om care a muncit enorm, şi mă gândesc acum la acea monumentală istorie a presei, în trei volume, apărută sub titlul. „Condeie, voci, chipuri- o istorie a presei româneşti prin personalităţi”. Un autentic profesionist al jurnalismului, unul de clasă, care s-a lăsat mereu purtat de curiozitate, adevărat „blazon al meseriei”. 

Revenind la cărţile sale de călătorie, de „pieton prin oraşele lumii” (a fost în 135 dintre acestea!), pot spune că ai senzaţia că te „cufunzi într-un imperiu fabulos”, după cum remarca unul dintre comentatori. Citindu-i şi paginile de jurnal, şi interesantele eseuri, avansând puncte de vedere personale, subtile, ai în faţă portretul unui om de o mare bogăţie interioară, care se dezvăluie pe sine, se dăruieşte fără rest în scrisul său, care, pe lângă  riguroasa documentaţie, informaţia bogată, are vibraţie, sentiment, căldură.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Reportaj de suflet


Tescani, „laboratorul” cu aură misterioasă
unde „Orfeul Moldav”, G. Enescu,
a creat opera Oedip



Text şi foto:
Cornel CEPARIU


Publicul care a asaltat, în seara zilei de13 martie 1936, impunătoarea şi somptuoasă Operă Garnier din Paris pentru a fi prezent, pe viu, la premiera mondială a operei Oedip, creaţie aparţinând lui George Enescu, nu cred să fi bănuit şi nici măcar să se fi întrebat, chiar după răsunătorul succes, despre locul unde a fost concepută lucrarea lirică ce va deveni, potrivit criticii a timpului, una din „cele mai fertile” expresii muzicale a „gândirii” sufletului uman.
Cum, dealtfel, nici publicul bucureştean prezent, mult mai târziu, în data de 22 septembrie 1958, la cea dintâi reprezentaţie a operei în România, ocazie oferită de prima ediţii a Festivalului internaţional „George Enescu”, nu a părut curios să afle „laboratorul” unde Enescu pusese în „amestec” sufletul său cu epica tragediilor lui Sofocle „Oedip în Colona” şi „Oedip Rege” condensate întrun libret aparţinând lui Edmund Fleg.

(citiţi articolul integral)