Remember Nadia Comăneci – 60

Lacrimi şi aur, la Phenian

Ştefan OLTEANU (U.Z.P.)

 

 

Startul în sezonul competiţional 1974 a fost neobişnuit de tardiv: trecuseră cinci luni fără nici un concurs! Nadia, Teodora, Georgeta şi celelalte colege ale lor intră în atmosfera de concurs abia pe 9 iunie¸ cu prilejul «Triunghiularului» Liceul de gimnastică - Denver Colorado (S.U.A.) şi o mai veche cunoştinţă, echipa poloneză W. K .S. «Zawisza» Bydgoszcz. Oneştencele au câştigat confortabil: 1. L.G. Oneşti 184,85 p; 2. Denver Colorado 181, 10 p; 3, W.K.S. «Zawisza» 155,75 p. Nadia Comăneci s-a clasat prima la individual compus, cu 37,50 p, urmată de Debbie Hill (Denver) 37,30 p şi Luminiţa Milea, cu 36,80 p, Nadia câştigând, de asemenea, la sărituri, paralele şi sol. Pe podium au mai urcat Georgeta Gabor, Teodora Ungureanu, Iuliana Marcu, Luminiţa Milea şi Mariana Cojanu. In faţa echipei antrenate de soţii Karolyi stătea acum cel mai mare obiectiv al anului 1974: cea de-a treia ediţie a «Cupei Prietenia». Intensitatea antrenamentelor a urcat din nou în graficul ţinut cu grijă de soţii Karolyi.

Din luna iulie a anului ’74 rămăseseră doar patru zile. Nelipsit de la antrenamentele echipei, profesorul Mihai Grigoraş, preşedintele Consiliului Judeţean pentru Educaţie Fizica şi Sport Bacău, ne-a informat ca încă nu sunt cunoscute cele şase gimnaste care vor face deplasarea la Phenian, în Republia Democrată Coreeană. 1 august: Bela Karolyi face cunoscută echipa: Nadia Comăneci, Mariana Cojanu, Teodora Ungureanu, Georgeta Gabor, Iuliana Marcu şi Gabriela Sabadîş. A fost cea mai tânără echipă din toate cele prezente la Phenian. Veştile dela concurs au ajuns în ţară înaintea gimnastelor.

La aeroport, profesorul Mihai Grigoraş, conducătorul delegaţiei, mi-a spus că-i trebuie timp să se reculeagă pentru a putea povesti prin câte emoţii a trecut delegaţia română în drumul său spre triumf. Bela Karolyi a solicitat şi el, la rându-i, o amânare. Ne-am întâlnit din nou, la jumătatea lunii august, în sala de sport a Liceului de gimnastică. Apoi, am stat mai bine de un ceas pe o bancă, în faţa sălii, aşteptându-i pe interlocutorii mei să-şi depene «amintirile coreene». Începe profesorul Mihai Grigoraş: «Totul promitea să fie atât de frumos!... Ospitalitatea gazdelor, străduinţele organizatorilor concursului, condiţiile excelente de antrenament, frumuseţea exotică a priveliştilor... Eram pur şi simplu încântaţi, mai ales că fetele noastre se aflau într-o formă deosebită. Vizitasem şi impunătorul Palat al sporturilor din Phenian, rămânând uimiţi în faţa celor peste 15 000 de locuri! Emoţiile - şi ce emoţii! - au început cu două - trei minute înaintea startului oficial şi nu din cauza concursului propriu-zis, ci datorită unui accident: Nadia executase, consecutiv, trei sărituri şi, la ultima săritură, se accidentase. A fost o luxaţie a metatarsienelor, după cum aveau să constate ceva mai târziu medicii, consultând radiografiile. Atunci, la început, durerea era încă suportabilă. Nadia s-a dus, şchiopătând uşor, spre banca de pe care tocmai se ridicase Bela, vădit îngrijorat: «M-am lovit uşor, numai o injecţie şi gata!» I-a zâmbit, apoi, Teodorei: «Cred c-o să mă doară mai mult injecţia...» Injecţia n-o linişteşte, totuşi, dar Nadia e încă optimistă. A spus, rotindu-şi cu grijă piciorul: «Parcă acum a amorţit, dar simt cum îmi zvâcnesc tâmplele...» După jumătate de oră, a leşinat!».

«A fost primul concurs în care i-am administrat novocaină – intervine Bela Karolyi. Primul şi ultimul. Nu ştiam atunci că e vorba de o luxaţie. Medicul a venit s-o consulte din nou şi, între timp, Nadia a pierdut startul în prima probă, la sol. Asta o scotea din lupta pentru individualul compus şi, firesc, din finala de la acest aparat, dar nu m-am necăjit prea mult. Mă gândeam că, dacă Nadia va putea concura la celelalte trei aparate cât mai aproape de valoarea ei, nu puteam rata victoria pe echipe. Si Nadia a fost peste aşteptări, obţinând cele mai mari note din concurs la paralele (9,55), la sărituri (9,50) şi la bârnă (9,40). Teodora Ungureanu, Mariana Cojanu şi Georgeta Gabor s-au comportat şi ele excelent. De fapt, toate fetele noastre şi-au făcut datoria. Clasamentul final pe echipe ne-a dat alt gen de emoţii, mult mai prietenoase: 1. ROMANIA 184,00 p; 2. R.P.D. Coreeană 182,80 p; 3. R.D.G. 182,00 p; 4. U.R.S.S. 179,65 p… Pentru cei mai mulţi a fost un clasament surpriză. Când s-a urcat pe podium, alături de colegele ei, pentru a primi medaliile de aur, Nadia uitase şi durerea şi faptul că, în drumul ei spre aur, leşinase! De pe podium, Nadia s-a îndreptat spre locurile ce ne fuseseră rezervate în sală. Şi-a îmbrăcat, cu un vizibil regret, treningul. Ştia că, din acel moment, ea devenea o simplă spectatoare...»

În finalele pe aparate se calificaseră şi trei gimnaste românce: Teodora Ungureanu era în toate cele patru finale, iar Mariana Cojanu şi Georgeta Gabor rataseră doar finala de la sărituri. Ambiţia deosebită a Teodorei Ungureanu a fost răsplătită cu două medalii de aur, la paralele şi la bârnă. Mariana Cojanu cucereşte bronzul la paralele, iar Georgeta Gabor s-a clasat de trei ori pe locul IV. Un bilanţ care era cu atât mai remarcabil, cu cât fusese obţinut după un început îngrijorător.

«Vedeam medaliile în mâna lui Bela şi tot nu-mi venea să cred că totul s-a terminat cu bine, mărturiseşte profesorul Mihai Grigoraş. Ce-i drept, atât în timpul concursului, cât şi după încheierea competiţiei, am fost trataţi cu o deosebită atenţie, în jurul Nadiei s-au aflat permanent câţiva medici, primiserăm asigurări că n-a fost nimic grav, ne bucuram de atenţia şi respectul specialiştilor, dar puternicele emoţii trăite după accidentarea Nadiei ne marcaseră în aşa măsură, încât simţeam că şocul nu trecuse încă». Aflată în convalescenţă, Nadia venise, totuşi, la antrenamente. Nu se zbenguise pe covor, ca altădată, e adevărat, dar cel mai important lucru pentru ea era că nu stătuse acasă (nu şi-ar fi găsit liniştea!), şi venise, şchiopătând uşor, până la sală. A râs, împreună cu fetele, de porecla «căţeluşul şchiop». A urmărit, apoi, antrenamentele. O zi, două, trei ... In septembrie era deja restabilită, primise aprobarea să se antreneze normal şi atunci, la 15 septembrie ’74, când s-a angajat, împreună cu prietenele şi colegele ei, că vor cuceri cât mai multe medalii în noul an şcolar, Nadia se simţea din nou în plenitudinea forţelor. Lacrimile de la Phenian se uscaseră, durerea fusese uitată, rămăseseră doar amintirile frumoase, «turnate», toate, în medalia de aur aşezată în vitrina cu trofee care, încă de pe atunci, era doldora de trofee sportive. În acel superb început de toamnă, soţii Karolyi şi echipa lor aşteptau un răspuns: vor participa, oare, Nadia şi Teodora la Campionatele Mondiale de gimnastică, programate la Varna, între 24 - 27 octombrie 1974? Nici una dintre ele nu împlinise, încă, 14 ani, Nadia nu avea nici măcar 13, dar se auzise că «norma antică referitoare la limita de vârstă» va fi, în sfârşit, abrogată. Optimişti, soţii Karolyi au intensificat antrenamentele. Răspunsul trebuia să-i găsească pregătiţi.