„Ghiţă! Zâmbeşte şi tu!”
Inginerul hidrotehnist Iordache Bucălău, din partea beneficiarului
(Administraţia Bazinală de Apă Siret Bacău), supraveghează şi
răspunde de evoluţia lucrărilor. Nu de el depind întârzierile. Are o concluzie
simplă: „Tehnologia e clară. Se lucrează
după proiect. Fiecare ştie ce are de făcut. Când sunt bani, şi vin la timp, şi
constructorul trage mai cu inimă. Să se încadreze în termene! Nu-i aşa că se
vede?!” Se vede că-i şantierist cu experienţă. Are zâmbetul la el şi
glumele de complezenţă. „Treaba merge! De
la binişor spre bine. Cred că ne apropiem de ce ne-am propus. Au început să
apară capcane înspre firul Bistriţei. Sunt pungi de argilă, nămol, când facem
drumurile de acces. Nu ai de unde să le ştii dinainte. Nici proiectantul nu
avea cum să le prevadă. Asta presupune timp pierdut şi costuri suplimentare.
Trebuie să le umpli cu balastru, să le tasezi. Ploile care se anunţă ne dau, de
fiecare dată, cu o săptămână înapoi.”
Facem împreună un tur, pentru a completa galeria de fotografii, mărturie în
timp a evoluţiei lucrărilor. Imaginile pot vorbi de la sine, de rău sau de
bine. Depinde şi de unghiul din care sunt făcute. Toate acestea se întâmplau
într-o zi de luni, la sfârşitul verii, anul trecut (2019). Esplanada, cu vedere
spre podul de la Şerbăneşti, mult mai largă, făcută şi sprijinită pe stâlpi din
lemn, i-ar duce pe cei mai în vârstă, cu gândul în trecut. La cum era extins
vechiul abator, peste apă, în anii ’50. Din animalele sacrificate, aproape
totul era folosit. Doar cheagurile de sânge şi conţinutul intestinelor, răzuite
pentru salamuri, deveneau hrană pentru peşti. Şi ce peşti! Abatorul vechi era
situat cam în dreptul podului, renovat acum, ce permite accesul pe insulă. Noua
terasă din lemn, abia construită, are dimensiuni generoase. Se înşiruie de-a
lungul Insulei mari, întreruptă doar de accesul spre debarcader, pe toată
partea estică, de la nord la sud, până spre Insula mică. Debarcaderul este
finalizat. Muntele de aluviuni, ridicat după decolmatare, s-a împuţinat în
fiecare zi, încărcat în camioane de mare tonaj. Dirigintele de şantier îl
strigă pe excavatoristul care încarca ultimele cupe, din faţa treptelor. Îi
face cu mâna. „Ghiţă! Zâmbeşte şi tu!
Îţi face domnu’ de la ziar poză!” Distanţa dintre noi este destul de mare.
Ghiţă stă la pozat, luând o atitudine serioasă. În poziţia de drepţi.
Proiectul
prezentat pe hârtie, la scară mică, îşi găseşte corespondentul dezvoltat în
realitate. Organizarea de şantier împune o ordine strictă. Acum nu mă mir de ce
accesul persoanelor neautorizate, chiar şi al presei, a fost restricţionat în
zonă. Aqcualand-ul a prins formă şi este îngrădit. Pistele pentru role,
amenajate. Se pun pavele. Clădirile ridicate îşi arată însă doar structura de
rezistenţă. Pe Insula mică, amfiteatrul în aer liber are scaunele montate. Şi
arinul bătrân îşi etalează scorbura afumată, aşteptând să fie doar puţin
toaletat. Un braţ i-a rămas fără frunze. Podul de legătură dintre cele două
insule este finalizat. Profit de timpul frumos şi mai fac fotografii, din
partea dinspre sud, cu ideea de a le uni într-o panoramă. Sunt în locul unde
era, altădată, acel tobogan din beton. Nimic nu mai seamănă cu ce ştiam.
Tâlhar de câmp
Bistriţa
a oferit locuri de muncă de când s-a inventat plutăritul. Fabrica Letea avea
nevoie de lemn pntru a produce hârtie de calitate. La Galaţi, din lemnul tăiat
în pădurile Bucovinei, se constuiau corăbii. Străbunicul dirigintelui de
şantier a fost plutaş. Ca hidrotehnist, Nelu Bucălău, cum îi spun prietenii,
este legat sufleteşte de aceste ape curgătoare: „Iţi zic şi eu o treabă… da’ asta nu-i de scris la ziar!
Eu sunt născut în Pângăraţi. Nu tre’ să-mi faci biografia! Sunt pângărăţean
adevărat, cu strămoşi crescuţi pe malul Bistriţei! În tinereţe am venit de două
ori în Bacău. Nu ştiam unde-i Insula. Da’ povestea bunica de ea! Îl pomenea pe
străbunicul. Eram mic şi nu prea înţelegeam de ce vorbea cu mama, pe şoptite,
iarna la gura sobei. Auzeam de şpraiţ, de Letea. Aha…! Când am crescut mai mare
le-am pus cap la cap!” Ajungem pe Insula mică, unde
viitorul teatru în aer liber a prins contur. Noroi cât încape. Îl stârnesc
să-mi povestească de străbunicul: „Îţi
povestesc ţie ce om a fost! Ghiţă Apetrei îl chema! Şeful plutaşilor dintre
Piatra şi Broşteni. Toamna veneau negustorii evrei, de la Galaţi, să arvunească
lemnul. Lemn pentru corăbii. Pentru catarge, chilă. Mergeau şi-l alegeau din
pădure. Plutaşii aveau pădurea lor. Ştiau ce şi cât să taie. Primăvara, cu o
lună şi jumătate înainte de Paşte, işi făceau cruce şi-şi luau rămas bun de la
familie. Nu ştiau dacă se mai întorc. Şi coborau plutele spre Bacău. Erau ani
mai buni, ani mai răi, cu ponoare de gheaţă, vremea schimbătoare. La Insulă,
cei care aveau lemn pentru Galaţi, trăgeau dincolo. Pe malul unde-i acum târgul
de maşini. Se aşteptau şi trei-patru zile unii pe alţii. Una ca să ţină la preţ
şi a doua, ca şi negustorii evrei şi greci, să-şi ţină învoiala. La întoarcere,
tot în grup, făceau pe jos câte trei săptămâni. Numai bine să ajungă acasă,
când scoteau nevestele pasca din cuptor. După ce-şi luau banul, prima dată
cumpărau, din târgul de la Galaţi, daruri pentru neveste. Stambă, fineturi,
ţesături în general. Şi ce nu mai aveau ei pe acasă. Dar să nu cântărească
greu. Când se însera, aprindeau câte un foc la marginea unei păduri. Malurile
Siretului nu erau goale ca acum. Se apropiau de Bacău, când dădea să-i prindă
iarăşi noaptea. Plutaşii, de felul lor, erau oameni veseli, plini de viaţă.
Hâtri! Pe drum au dat de-un moşneag care trăgea un cărucior. «Măi moşule! Da
unde-ai pornit aşa spre seară?» S-o întors ăla, cocârjit, la ei: «M-o trimis
baba să-i mai aduc nişte găteje, că vrea mâine să facă ceva la cuptor». Ce
şi-au zis? Hai măi să-l ajutăm!” Sună
telefonul. Îşi cere scuze. Trebuie să răspundă. Pe un şantier atât de mare,
probleme apar tot timpul.Vorbeşte cam cinci minute, gesticulând. „Şi cum îţi ziceam: l-au urcat pe moş în
căruţ şi hai spre pădure. Dar mai erau vreo trei kilometri până acolo. I-au
umplut căruţul cu lemne. De-acuma se întunecase. «Stai moşule! Hai lângă foc şi
mănâncă ceva cu noi. N-o să te dea baba pierdut până dimineaţă!» N-a vrut.
«Duceţi-mă vă rog la marginea drumului. Mă duc acasă!» L-au dus! Au mâncat, au
mai stat de vorbă şi fiecare şi-o făcut culcuşul ca să doarmă, în jurul
focului. Dar aveau o regulă. Având bani mulţi la ei, fiecare făcea cu rândul de
strajă. Să ţină şi focul aprins pentru jivine. N-aveau nevoie de ceas. Ştiau
ora după stele. Aproape de trei dimineaţa… apare moşu. Plutaşul care era de
veghe l-o văzut. Stătea şi el întins, cu capul sprijinit de-un copac. I-o dat
pace. Se freca moşul din mâini, că-i a frig, şi se apropia de foc. Cică să se
încălzească. Da’ el se uita dacă toată lumea doarme. Şi scoate moşneagul
ditamai cuţâtoiul, şi-ncepe să le umble la ăştia la gât. Cum erau îmbrăcaţi cu
cămeşile alea tradiţionale, legate la gât cu şnur, îi descheia pe rând şi-l
tăia. Ştia că pungile cu bani se ţineau trecute peste umăr, pe sub cămaşă. Ăla
l-o lăsat. Când o ajuns şi la el să-l pipăie, avea securea pregătită, l-a prins
de mână. De unde? Ce voinic era moşu, mai să-l omoare. L-a pus la pământ. Noroc
c-o apucat să ţipe, şi-o sărit nea Ghiţă, că era cel mai aproape, şi l-a prins
de barbă. De unde! A rămas cu barba-n mână. Au sărit şi ceilalţi şi l-au pus
jos. Era tâlhar de câmp. Ăştia, furioşi, hai să-l spânzurăm! La care moşneagul
a zis… Nuuu! Îi facem judecata dreaptă măi? Întrebă unul dintre ei. Talharule!
De ajutat te-am ajutat? Cu căruţu te-am plimbat? Lemne ţi-am adunat? Mâncare
ţi-am dat? Băutură şi bani ţi-am dat? Şi-atunci tu de ce nu te-ai gândit la
copiii şi la familiile noastre? Au adus două lemne, le-au pus cum e crucea lui
Andrei, şi l-au legat de ele cu şufe, că-şi recuperau odgoanele. Şi l-au pus cu
tălpile lânga foc. Pe câţi n-a nenorocit păcătosul! O fi plâns pădurea…? O fi
urlat? Dar nimeni n-a mai auzit de-atuncea de el. Poate că-i o legendă. Tata n-a
recunoscut nciodată. Bunicul lui nu ar fi participat la aşa ceva!”
Insula. Un singur loc, o întreagă istorie. Şi oameni care îl definesc în
timp. Au rămas multe poveşti nescrise. Viaţa noastră depinde de astfel de
„locuri” încă verzi, care trebuiesc lăsate moştenire. Omul care se bucură numai
cu ce poate lua… nu le „sfinţeşte”! Inginerului îi sună iar telefonul.
Ne luăm rămas bun.
În
prag de toamnă, lucrările de decolmatare au fost finalizate. S-a dat drumul la
apă, care a început încet-încet să crească. Prin pânza freatică a inundat şi
câteva subsoluri, ale blocurilor din cartierul Bistriţa Lac. Din primăvară au
început amenajarea clădirilor de utilitate publică şi a spaţiilor concesionate.
Vom avea şi o fântână arteziană, în mijlocul lacului. Acum nu banii pun
piedică, dschiderii acestui centru de agrement. Perfidul virus va amâna iarăşi
festivitatea de inaugurare, care era programată pentru data de 1Mai. Noi să fim
sănătoşi! Bine măcar că, după atâţia ani, Insula a început iar să înoate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu