Cum l-am cunoscut pe Marius Mircu

Sebastian ŞUFARIU

Un vecin pe nişte scări

Pe Marius Mircu l-am cunoscut undeva prin primăvara anului 1990. Oricât ar părea de ciudat, lucrurile chiar aşa s-au şi întâmplat. Habar nu aveam pe atunci despre cine e vorba. O vreme, deşi a stat la doi paşi de mine, nici nu l-am băgat în seamă. A trecut ceva timp până am făcut cunoştinţă cu adevărat.

Dar, înainte de alte consideraţii, mă întorc la primăvara lui 90…

Într-o bună zi mă întâlnesc pe scara blocului cu un vecin. Unul pe care îl cultivam în mod deosebit. Era de meserie paznic, dar nu asta era calitatea lui principală, ci faptul că păzea celebra fabrică de hârtie „Letea”. Mai trecea el din când în când pe la mine cu un teanc de foi albe, ispititoare foi albe, aflase că mă chinuia talentul de a scrie poezii şi, mai de curiozitate, mai din interes, mă cadorisea cu hârtiile care miroseau a proaspăt, înnebunitor, şi care, după un timp, începeau efectiv să mă obsedeze, să mă îmbie la o singură acţiune: Scrie! De data asta vecinul nu a mai dat curs invitaţiei de a intra în casă pentru a gusta o vişinată de la bunica sau a savura o cafea, ori, bunăoară, a se lăsa omenit cu un pachet de ţigări primit de la nişte rude din Timişoara care-şi făceau mai uşoară tranziţia de la comunism la capitalism cu un mic, elegant, trafic de frontieră. Cerberul meu intra însă în schimbul doi, se grăbea.

– Să vii mai pe seară, mi-a zis el, au adus ăştia teancuri de  reviste din alea istorice care-ţi plac. Să vii repede că le dau la topit! E o adevărată comoară acolo!

Se referea la revistele „Magazin Istoric”. Le colecţionam de pe vremea gimnaziului mai ceva ca pe vestitele „surprize” de la gumele de mestecat.

–Vezi că-s la poarta şase, a mai apucat el să-mi zică apoi a zbughit-o pe scări.

Fără prea mari iluzii, mai spre seară,  m-am dus la poarta şase a fabricii. Poarta asta era la intrarea dinspre Unitatea de Pompieri, cunoscută acum ca fiind Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă. Zic fără prea mari iluzii pentru că amicul meu, din dorinţa de a menţine o relaţie pe care o considera, probabil, profitabilă, mă mai dusese să văd maculatură care nu-mi stârnise niciun fel de interes. Din vorbă în vorbă, parcă mai repede ca altădată, am ajuns în faţa unui imens bazin de ciment. Erau aruncate în el, de-a valma, cărţi, reviste, broşuri…Se făcuse curăţenie în bibliotecile sindicale, mă lămurise un domn în halat albastru care inspecta locul cu o privire nostalgic-furioasă, toate rafturile din cluburile uzinelor, cercurilor de creaţie, şcolilor, institutelor, etc, fuseseră golite de orice amintea de perioada care se încheiase în decembrie 1989. Am călcat atunci peste zeci de „Omagii”, celebra carte cu fotografia „Tovarăşului” pe coperta albă, broşuri cu îndemnuri marxist-leniniste, fel şi fel de reviste şi almanahuri. Am rămas pentru câteva clipe de-a dreptul uluit. De data aceasta vecinul meu nu glumise. Da, într-adevăr, era o adevărată comoară acolo! M-am aruncat efectiv în bazinul cu cărţi şi am început, la întâmplare, să vâslesc în jurul meu. Rar am fost mai fericit în viaţă ca în acele momente! Eram singur printre mii, sute de mii, stăteam peste tone de cărţi. Culturnicii profilactici nu-şi bătuseră capul prea mult. Aruncaseră tot ce le căzuse în mână. Curăţenia era totală, biblioteci întregi, fără niciun discernământ, fuseseră grabnic golite. Eminescu, Nichita, Marin Preda, Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Maria Banuş, Magda Isanos, Deşliu şi mulţi, mulţi alţii, se regăseau toţi, dintr-o dată egali, la groapa de gunoi, mă rog de descernelizare, aşa am aflat că se numea procedeul prin care se recupera fibra din hârtia devenită inutilă, zăceau acolo superbi şi părăsiţi ca nişte zei de carton deveniţi desueţi peste noapte. Dar eu nu aveam ochi pentru ei. Căutam „Magazinele”, magazinele mele istorice pe care vecinul mă îndemnase, înainte de o şterge la post, să le caut mai într-o parte… acolo le văzuse el ultima dată. Începusem să-mi pierd răbdarea. Am căutat ca un bezmetic prin groapă. M-am gândit că, probabil, peste revistele pentru care venisem fuseseră aruncate în cursul zilei alte şi alte cărţi şi cine ştie pe unde, sub câte straturi, se vor fi aflat şi istoriile mele. Am săpat la propriu trăgând carte după carte până când mi s-a părut că am văzut o imagine, o fotografie pe care o văzusem demult în casa unui profesor de istorie.

O tempora…Dădusem de un teanc întreg de reviste din colecţia mult râvnită, iar deasupra, rara-avis, chiar primul număr, îl văd şi acum!,  Aprilie 1967, avea pe copertă o litografie cu trupele române care treceau Dunărea în Războiul de Independenţă! Totul e viu în memorie: Un teanc legat cu sfoară groasă de cânepă, o sfoară ordinară, din aia cu care se legau cândva, la gură, sacii cu cartofi sau porumb. Am tot „săpat” prin jur şi sub un strat superficial de alte cărţi oarecare am dat peste alte teancuri legate cu acelaşi gen de sfoară. Îmi venea să ţip, să urlu, îmi venea să dansez, să cânt! Am făcut mari eforturi să mă abţin, mă rugase amicul să nu fac zgomot. Maculatură, maculatură, dar orişicât! Am încărcat lacom, grăbit, teancurile cu reviste într-un căruţ împrumutat de la un alt vecin şi pentru că mai rămăsese puţin loc m-am gândit să înghesui şi niscvai cărţi dacă tot e să fie! Printre ele am dat de una cam rufăită, dar al cărui titlul m-a atras instantaneu: M-am născut reporter. Autor? Un necunoscut. Unu’ Marius Mircu. „Hai s-o iau şi pe asta”, mi-am zis înghesuind-o printre celelalte.  Am plecat spre postul de pază al vecinului meu cel vestitor,  trăgând din greu, pe nişte alei parcă interminabile,  căruţul plin de bunătăţi nesperate.

Să vină reporterul!

Nu-mi imaginam, pe atunci,  că reporterul poate fi antagonic cu poetul. Nu vedeam, în primul rând, această contradicţie formală năvălind peste mine din conturul unei cărţi recuperată accidental de la groapa  istoriei. Rând cu rând, pagină cu pagină, reporterul din mine detrona poetul. Îi căuta celui din urmă argumente, axiologii imbatabile, dar uşor-uşor, reporterul câştiga teren în sufletul celui care-şi visa încă adolescenţa. „Jos cu poeţii” strigase în primul rând Paul Sterian în celebra revistă „Unu” (nr. 35.1931) a nu mai puţin celebrului Saşa Pană. Strigase şi îl auziseră destui. Efectul acestui strigăt avea să producă ecouri diferite, în funcţie de structura, experienţa şi aspiraţia fiecărui receptor. Tot în epocă, Geo Bogza se declara pentru o modalitate de expresie literară care ar trebui să aibă la bază aducerea la suprafaţă a celor mai semnificative elemente ale realităţii. Cu alte cuvinte, reporterul nu poate să dea viaţă la ceea ce nu există, ceea ce nu poate fi văzut, constatat sau verificat. Astfel, dintr-o anumită perspectivă, reportajul pur propus de avangarda anilor ‘30 din secolul trecut se apropie, deloc întâmplător, de procedeele tehnicii cinematografice, dând substanţă unei textualităţi concentrate, de esenţă.  „SĂ VIE REPORTERUL!”, cel „cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie de pistoale. Să vie adevăratul poet”. 

„M-am născut reporter” e răspunsul pe care Marius Mircu l-a dat acelui strigăt teribil şi teribilist, lansat de un grup de scriitori avangardişti interbelici. A făcut parte dintr-o specie care chiar şi înspre vremurile noastre mai păstra încă virulenţa strigătului sterianesc, regn astăzi aproape dispărut. A fost un reporter pur-sânge şi se spune că, într-adevăr, ar fi avut o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, doar la capitolul pistoale ar fi stat  ceva cam prost. Chiar şi aşa, a reuşit performanţe reportericeşti care ar merita un studiu aparte. Probabil că până şi el s-ar mira de ceea ce am spune, acum,  despre un anume Marius Mircu. Ar crede că l-am confundat, aşa cum i s-a întâmplat de multe ori, dar, pariez, n-ar face mare caz de asta, ci de reporterul ăla căruia din mia de ochi i-a rămas doar o ceaţă online, din mia de picioare, alergatul pe tastatură… S-ar regăsi, în sfârşit, aşa cum a fost pe vremea când relatând despre procesul celebrului tâlhar Coroiu care fusese judecat la Tribunalul Bacău (astăzi sediu al Prefecturii), a fost abordat de o „domnişoară mica şi subţire, o nimica toată”.

„– Domnule, dacă nu mă înşel, dumneavoastră sînteţi ziarist!

– Sînt.

– Arată-mi-l, te rog, pe Marius Mircu!

– Dar ce ai cu el?

– Am citit reportaje de-ale lui şi vrea să-l cunosc!

Poate se referea la „Amintirile unei studente”, care îmi apăruse cam pe atunci, în editura Bistriţa din localitate.

– Eu sînt.

– Chiar ai şi mutră de Marius Mircu!

Şi, furioasă, nici n-a mai vrut să stea de vorbă cu mine! A mers să roage pe altcineva să i-l arate pe Marius Mircu!”

Sunt la pagina 318 a volumului care a apărut în 1981. Coperta, prima, cum spuneam, a dispărut. Din ceea ce a rămas aflu că a e semnată de V. Olac. ( Vasile Olac, celebru ilustrator de reviste şi cărţi, n.a.). Poate că pagina asta miroase cel mai mult a gaz. De la căruţul de butelii pe care acum aproape treizeci de ani îl împrumutasem de la un vecin pentru a căra , la recomandarea altui vecin, oarecare maculatură…

Pagina 319, 320, 321…

Cele mai dificile pagini rămân cele pe care le scrii despre tine. Până la final. Ezitarea e firească mai ales pentru cel care a „înregistrat” la foc automat bucuriile şi dramele altora, pentru cel care a trait mai multe vieţi într-o cronică, într-un singur reportaj. Apostazia vine, mai mereu, pe final. Aici poetul se răzbună nemilos pe reporter. Îi sugerează că, aflat încă o dată în groapa cu mii de cărţi, astăzi ar alege altfel. Dar reportajul nu poate fi ficţional. Reportajul cere ca autorul să-ţi sugrume nostalgia. Să fie fereastră a realităţii. Cu o derogare, la ceas aniversar.  Marius Mircu a numit-o „Avertisment” în prefaţa cărţii sale din 1981. E adevărat, pe vremea pe când eu îl recuperam din groapa cu zei scoborâţi el încă ar fi putut să spună cât a mai rămas în el din strigătul lui Paul Sterian din anii ‘30. E posibil ca bătrânul reporter să-mi fi spus. E posibil să nu fi vrut niciodată să aflu.

„Îmi propun să demonstrez, prin exemplu personal – dar am experimentat-o în prealabil cu tatăl meu, în romanul Croitorul din Back – că pentru a realiza o carte acceptabilă având ca subiect viaţa şi activitatea proprie, nu este neapărat necesar să fii o personalitate….veţi vedea ce importantă la scris, şi cât de deosebită în amintire e viaţa dumneavoastră cu totul obişnuită. S-ar putea ca, derulându-vă activitatea, să cam rîdeţi – amar – de ceea ce aţi fost în stare să faceţi: nu-i nimic, nu vă formalizaţi pentru atâta lucru, se poate să devii celebru pentru că s-a scris- ori ai scris- despre tine o carte! „

„Să vie reporterul!”. Cel de o mie de ori pierdut.