Sebastian ŞUFARIU
Un vecin pe nişte scări
Pe Marius Mircu l-am
cunoscut undeva prin primăvara anului 1990. Oricât ar părea de ciudat,
lucrurile chiar aşa s-au şi întâmplat. Habar nu aveam pe atunci despre cine e
vorba. O vreme, deşi a stat la doi paşi de mine, nici nu l-am băgat în seamă. A
trecut ceva timp până am făcut cunoştinţă cu adevărat.
Dar, înainte de alte
consideraţii, mă întorc la primăvara lui 90…
Într-o bună zi mă întâlnesc pe scara blocului cu un
vecin. Unul pe care îl cultivam în mod deosebit. Era de meserie paznic, dar nu
asta era calitatea lui principală, ci faptul că păzea celebra fabrică de hârtie
„Letea”. Mai trecea el din când în când pe la mine cu un teanc de foi albe,
ispititoare foi albe, aflase că mă chinuia talentul de a scrie poezii şi, mai
de curiozitate, mai din interes, mă cadorisea cu hârtiile care miroseau a
proaspăt, înnebunitor, şi care, după un timp, începeau efectiv să mă obsedeze,
să mă îmbie la o singură acţiune: Scrie! De data asta vecinul nu a mai dat curs
invitaţiei de a intra în casă pentru a gusta o vişinată de la bunica sau a
savura o cafea, ori, bunăoară, a se lăsa omenit cu un pachet de ţigări primit
de la nişte rude din Timişoara care-şi făceau mai uşoară tranziţia de la
comunism la capitalism cu un mic, elegant, trafic de frontieră. Cerberul meu
intra însă în schimbul doi, se grăbea.
– Să vii mai pe seară, mi-a zis el, au adus ăştia
teancuri de reviste din alea istorice
care-ţi plac. Să vii repede că le dau la topit! E o adevărată comoară acolo!
Se referea la revistele „Magazin Istoric”. Le colecţionam
de pe vremea gimnaziului mai ceva ca pe vestitele „surprize” de la gumele de
mestecat.
–Vezi că-s la poarta şase, a mai apucat el să-mi zică
apoi a zbughit-o pe scări.
Fără prea mari iluzii, mai spre seară, m-am dus la poarta şase a fabricii. Poarta
asta era la intrarea dinspre Unitatea de Pompieri, cunoscută acum ca fiind
Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă. Zic fără prea mari iluzii pentru că
amicul meu, din dorinţa de a menţine o relaţie pe care o considera, probabil,
profitabilă, mă mai dusese să văd maculatură care nu-mi stârnise niciun fel de
interes. Din vorbă în vorbă, parcă mai repede ca altădată, am ajuns în faţa
unui imens bazin de ciment. Erau aruncate în el, de-a valma, cărţi, reviste,
broşuri…Se făcuse curăţenie în bibliotecile sindicale, mă lămurise un domn în
halat albastru care inspecta locul cu o privire nostalgic-furioasă, toate
rafturile din cluburile uzinelor, cercurilor de creaţie, şcolilor,
institutelor, etc, fuseseră golite de orice amintea de perioada care se
încheiase în decembrie 1989. Am călcat atunci peste zeci de „Omagii”, celebra
carte cu fotografia „Tovarăşului” pe coperta albă, broşuri cu îndemnuri
marxist-leniniste, fel şi fel de reviste şi almanahuri. Am rămas pentru câteva
clipe de-a dreptul uluit. De data aceasta vecinul meu nu glumise. Da,
într-adevăr, era o adevărată comoară acolo! M-am aruncat efectiv în bazinul cu
cărţi şi am început, la întâmplare, să vâslesc în jurul meu. Rar am fost mai
fericit în viaţă ca în acele momente! Eram singur printre mii, sute de mii,
stăteam peste tone de cărţi. Culturnicii profilactici nu-şi bătuseră capul prea
mult. Aruncaseră tot ce le căzuse în mână. Curăţenia era totală, biblioteci
întregi, fără niciun discernământ, fuseseră grabnic golite. Eminescu, Nichita,
Marin Preda, Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Maria Banuş, Magda Isanos, Deşliu şi
mulţi, mulţi alţii, se regăseau toţi, dintr-o dată egali, la groapa de gunoi,
mă rog de descernelizare, aşa am aflat că se numea procedeul prin care se
recupera fibra din hârtia devenită inutilă, zăceau acolo superbi şi părăsiţi ca
nişte zei de carton deveniţi desueţi peste noapte. Dar eu nu aveam ochi pentru
ei. Căutam „Magazinele”, magazinele mele istorice pe care vecinul mă îndemnase,
înainte de o şterge la post, să le caut mai într-o parte… acolo le văzuse el
ultima dată. Începusem să-mi pierd răbdarea. Am căutat ca un bezmetic prin
groapă. M-am gândit că, probabil, peste revistele pentru care venisem fuseseră
aruncate în cursul zilei alte şi alte cărţi şi cine ştie pe unde, sub câte
straturi, se vor fi aflat şi istoriile mele. Am săpat la propriu trăgând carte
după carte până când mi s-a părut că am văzut o imagine, o fotografie pe care o
văzusem demult în casa unui profesor de istorie.
O tempora…Dădusem de un teanc întreg de reviste din
colecţia mult râvnită, iar deasupra, rara-avis, chiar primul număr, îl văd şi
acum!, Aprilie 1967, avea pe copertă o
litografie cu trupele române care treceau Dunărea în Războiul de Independenţă!
Totul e viu în memorie: Un teanc legat cu sfoară groasă de cânepă, o sfoară
ordinară, din aia cu care se legau cândva, la gură, sacii cu cartofi sau
porumb. Am tot „săpat” prin jur şi sub un strat superficial de alte cărţi
oarecare am dat peste alte teancuri legate cu acelaşi gen de sfoară. Îmi venea
să ţip, să urlu, îmi venea să dansez, să cânt! Am făcut mari eforturi să mă
abţin, mă rugase amicul să nu fac zgomot. Maculatură, maculatură, dar orişicât!
Am încărcat lacom, grăbit, teancurile cu reviste într-un căruţ împrumutat de la
un alt vecin şi pentru că mai rămăsese puţin loc m-am gândit să înghesui şi
niscvai cărţi dacă tot e să fie! Printre ele am dat de una cam rufăită, dar al
cărui titlul m-a atras instantaneu: M-am născut reporter. Autor? Un necunoscut.
Unu’ Marius Mircu. „Hai s-o iau şi pe asta”, mi-am zis înghesuind-o printre
celelalte. Am plecat spre postul de
pază al vecinului meu cel vestitor,
trăgând din greu, pe nişte alei parcă interminabile, căruţul plin de bunătăţi nesperate.
Să vină reporterul!
Nu-mi imaginam, pe atunci, că reporterul poate fi antagonic cu poetul. Nu vedeam, în primul
rând, această contradicţie formală năvălind peste mine din conturul unei cărţi
recuperată accidental de la groapa
istoriei. Rând cu rând, pagină cu pagină, reporterul din mine detrona
poetul. Îi căuta celui din urmă argumente, axiologii imbatabile, dar uşor-uşor,
reporterul câştiga teren în sufletul celui care-şi visa încă adolescenţa. „Jos
cu poeţii” strigase în primul rând Paul Sterian în celebra revistă „Unu” (nr.
35.1931) a nu mai puţin celebrului Saşa Pană. Strigase şi îl auziseră destui.
Efectul acestui strigăt avea să producă ecouri diferite, în funcţie de
structura, experienţa şi aspiraţia fiecărui receptor. Tot în epocă, Geo Bogza
se declara pentru o modalitate de expresie literară care ar trebui să aibă la
bază aducerea la suprafaţă a celor mai semnificative elemente ale realităţii.
Cu alte cuvinte, reporterul nu poate să dea viaţă la ceea ce nu există, ceea ce
nu poate fi văzut, constatat sau verificat. Astfel, dintr-o anumită
perspectivă, reportajul pur propus de avangarda anilor ‘30 din secolul trecut
se apropie, deloc întâmplător, de procedeele tehnicii cinematografice, dând
substanţă unei textualităţi concentrate, de esenţă. „SĂ VIE REPORTERUL!”, cel „cu o mie de ochi, o mie de urechi, o
mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie
de pistoale. Să vie adevăratul poet”.
„M-am născut reporter” e răspunsul pe care Marius Mircu
l-a dat acelui strigăt teribil şi teribilist, lansat de un grup de scriitori
avangardişti interbelici. A făcut parte dintr-o specie care chiar şi înspre
vremurile noastre mai păstra încă virulenţa strigătului sterianesc, regn astăzi
aproape dispărut. A fost un reporter pur-sânge şi se spune că, într-adevăr, ar
fi avut o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, doar la capitolul
pistoale ar fi stat ceva cam prost.
Chiar şi aşa, a reuşit performanţe reportericeşti care ar merita un studiu
aparte. Probabil că până şi el s-ar mira de ceea ce am spune, acum, despre un anume Marius Mircu. Ar crede că
l-am confundat, aşa cum i s-a întâmplat de multe ori, dar, pariez, n-ar face
mare caz de asta, ci de reporterul ăla căruia din mia de ochi i-a rămas doar o
ceaţă online, din mia de picioare, alergatul pe tastatură… S-ar regăsi, în
sfârşit, aşa cum a fost pe vremea când relatând despre procesul celebrului
tâlhar Coroiu care fusese judecat la Tribunalul Bacău (astăzi sediu al
Prefecturii), a fost abordat de o „domnişoară mica şi subţire, o nimica toată”.
„– Domnule, dacă nu mă înşel, dumneavoastră sînteţi
ziarist!
– Sînt.
– Arată-mi-l, te rog, pe Marius Mircu!
– Dar ce ai cu el?
– Am citit reportaje de-ale lui şi vrea să-l cunosc!
Poate se referea la „Amintirile unei studente”, care îmi
apăruse cam pe atunci, în editura Bistriţa din localitate.
– Eu sînt.
– Chiar ai şi mutră de Marius Mircu!
Şi, furioasă, nici n-a mai vrut să stea de vorbă cu mine!
A mers să roage pe altcineva să i-l arate pe Marius Mircu!”
Sunt la pagina 318 a volumului care a apărut în 1981.
Coperta, prima, cum spuneam, a dispărut. Din ceea ce a rămas aflu că a e
semnată de V. Olac. ( Vasile Olac, celebru ilustrator de reviste şi cărţi,
n.a.). Poate că pagina asta miroase cel mai mult a gaz. De la căruţul de
butelii pe care acum aproape treizeci de ani îl împrumutasem de la un vecin
pentru a căra , la recomandarea altui vecin, oarecare maculatură…
Pagina 319, 320, 321…
Cele mai dificile pagini rămân cele pe care le scrii
despre tine. Până la final. Ezitarea e firească mai ales pentru cel care a „înregistrat”
la foc automat bucuriile şi dramele altora, pentru cel care a trait mai multe
vieţi într-o cronică, într-un singur reportaj. Apostazia vine, mai mereu, pe
final. Aici poetul se răzbună nemilos pe reporter. Îi sugerează că, aflat încă
o dată în groapa cu mii de cărţi, astăzi ar alege altfel. Dar reportajul nu
poate fi ficţional. Reportajul cere ca autorul să-ţi sugrume nostalgia. Să fie
fereastră a realităţii. Cu o derogare, la ceas aniversar. Marius Mircu a numit-o „Avertisment” în
prefaţa cărţii sale din 1981. E adevărat, pe vremea pe când eu îl recuperam din
groapa cu zei scoborâţi el încă ar fi putut să spună cât a mai rămas în el din
strigătul lui Paul Sterian din anii ‘30. E posibil ca bătrânul reporter să-mi
fi spus. E posibil să nu fi vrut niciodată să aflu.
„Îmi propun să demonstrez, prin exemplu personal – dar am
experimentat-o în prealabil cu tatăl meu, în romanul Croitorul din Back – că
pentru a realiza o carte acceptabilă având ca subiect viaţa şi activitatea
proprie, nu este neapărat necesar să fii o personalitate….veţi vedea ce
importantă la scris, şi cât de deosebită în amintire e viaţa dumneavoastră cu
totul obişnuită. S-ar putea ca, derulându-vă activitatea, să cam rîdeţi – amar –
de ceea ce aţi fost în stare să faceţi: nu-i nimic, nu vă formalizaţi pentru
atâta lucru, se poate să devii celebru pentru că s-a scris- ori ai scris-
despre tine o carte! „
„Să vie reporterul!”. Cel de o
mie de ori pierdut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu