marți, 23 iulie 2019

Unde ne sunt comentatorii?

Adrian JICU

 M-am uitat şi eu la recent încheiatul Campionat European de Fotbal pentru Tineret. Nu imparţial, ca tot românul, ci subiectiv, cu prejudecăţile mele. Şi cum la fotbal şi politică se pricepe toată lumea, mă încumet să scriu câteva rânduri despre primul domeniu, fiindcă pentru cel de-al doilea sunt oameni mult mai pricepuţi.
N-am să mă pronunţ nici în legătură cu sistemul de joc, nici cu tactica uneia sau alteia dintre echipe, n-am să invoc talentul incontestabil al acestei generaţii şi nici publicul minunat. N-am să fiu nici prea entuziast, dar nici sceptic, fiindcă, în general, atitudinile extreme nu mă conving. Ce m-a frapat însă la transmisiunile TVR a fost modul în care meciurile naţionalei au fost comentate.

Să ne înţelegem: nu-mi fac iluzii legate de nobleţea sportului, de valorile olimpismului sau de gratuitatea fenomenului. Sportul a fost, dintotdeauna, legat de ideea de entertainment, având o pronunţată dimensiune socială. E suficient să ne amintim de luptele cu gladiatori şi de cunoscuta sintagmă panem et circenses. Nu altfel stau lucrurile în lumea de astăzi. E limpede că sportul (şi mai ales fotbalul) e pentru şi despre bani. Vorba unor clasici în viaţă, Sişu şi Puya: „E foame de bani, e foame de bani!”. Arestarea recentă a lui Michel Platini, acuzat că a tras sforile pentru ca ediţia din 2022 a Cupei Mondiale să aibă loc în Qatar, spune multe. Însă nu doar Europa îşi are faliţii săi. Avem şi noi personaje precum Gigi Becali sau Mitică Dragomir (zis Brutărie), care a încredinţat, în vremea pontificatului său, drepturile de televiziune pentru Liga I, unui anumit operator de cablu, în condiţii neclare. Cred c-ar fi fost în stare, pentru binele fotbalului autohton, să le cedeze inclusiv celor de la Trinitas TV. Noroc că cei de la televiziunea Patriarhiei au alte gusturi...
 Revenind însă la oile noastre, am avut sentimentul că urmăresc un reportaj CNN sau o transmisiune de la bursa din Tokyo. Comentatorii de la TVR nu ştiu altceva decât bani, bani, bani. Cât costă cutare jucător, cât valorează cutare echipă, ce transferuri se vehiculează şi pe ce sume, ce profit a făcut cutare club etc. Aproape obsesiv, banii. Curios, am tras cu urechea la alţii. Italienii nici nu au pomenit de bani, la un post francez a fost o singură menţiune despre valoarea lotului, englezii au fost prea loviţi în orgoliu că i-au bătut sărăntocii ăia din Balcani, iar pe comentatorii arabi şi ruşi nu i-am înţeles, deşi păreau foarte implicaţi în ceea ce spun. Cert e că pentru ai noştri (ca brazii!) băieţii din teren păreau o simplă marfă, numai bună de preţăluit în milioane de euro. După ei, ar fi trebuit ca pe tricouri să nu fie un număr şi o ţară, ci o sumă. Cu cât mai multe zerouri...
Aşa că n-am putut să nu mă întreb, nostalgic, Ou sont les neiges d’antan? Unde ne sunt visătorii? Unde-s  Cristian Ţopescu, Sebastian Domozină, Dumitru Graur, Nicolae Secoşan sau Ilie Dobre, oameni pentru care fotbalul nu devenise o afacere şi care se puteau entuziasma (real sau mimat) la un meci între Rapid şi Sportul Studenţesc? Şi nu pot să nu constat, cu amărăciune, că actualii comentatori sportivi au un singur Dumnezeu, banul... Spre deosebire de fotbaliştii lui Hagi&Rădoi, care ne-au redat speranţa, comentatorii sportivi de astăzi mă întristează prin mercantilism şi prin lipsă de imaginaţie...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Reportaj de suflet


Tescani, „laboratorul” cu aură misterioasă
unde „Orfeul Moldav”, G. Enescu,
a creat opera Oedip



Text şi foto:
Cornel CEPARIU


Publicul care a asaltat, în seara zilei de13 martie 1936, impunătoarea şi somptuoasă Operă Garnier din Paris pentru a fi prezent, pe viu, la premiera mondială a operei Oedip, creaţie aparţinând lui George Enescu, nu cred să fi bănuit şi nici măcar să se fi întrebat, chiar după răsunătorul succes, despre locul unde a fost concepută lucrarea lirică ce va deveni, potrivit criticii a timpului, una din „cele mai fertile” expresii muzicale a „gândirii” sufletului uman.
Cum, dealtfel, nici publicul bucureştean prezent, mult mai târziu, în data de 22 septembrie 1958, la cea dintâi reprezentaţie a operei în România, ocazie oferită de prima ediţii a Festivalului internaţional „George Enescu”, nu a părut curios să afle „laboratorul” unde Enescu pusese în „amestec” sufletul său cu epica tragediilor lui Sofocle „Oedip în Colona” şi „Oedip Rege” condensate întrun libret aparţinând lui Edmund Fleg.

(citiţi articolul integral)