Firiţă CARP
În depozitul înţelepciunii poporului
nostru găsim o zicere de mare actualitate, dintotdeauna, acum şi pentru
totdeauna povăţuitoare de bine. ,,Cine seamănă vânt culege furtună!" sună
propoziţia la care vreau să fac referire şi nu am pretenţia că vă spun o
noutate. Apoi, chiar dacă, cine ştie, nu exact în forma asta o întâlnim,
înţelesul ei profund nu îngăduie echivocuri şi cred că acesta este motivul
pentru care mi-a venit acum în minte. Ea reprezintă chintesenţa unei îndelungate
experienţe de viaţă şi se referă la natura relaţiilor interumane, indiferent de
domenii, ierarhizări, epoci istorice, etc., dar mai ales la consecinţele
acestor relaţii, la rodirea lor în planul păcii sociale. Fiindcă, începând cu
cea mai măruntă organizare umană, orice grup de doi indivizi aflaţi într-o
relaţie ierarhică oarecare, şi continuând cu arhicunoscuta şi des invocata
,,celulă de bază" a societăţii, familia, până la macrosocialul a tot
cuprinzător, în oricare dintre aceste entităţi ,,semănatul şi culesul"
sunt mereu într-o interdependenţă evidentă. Şi, ca să fiu mai clar, subliniez
că aruncarea seminţelor discordiei pe terenul oricărei aşteptări, cultivarea
vrajbei cu sau fără intenţie, alimentarea inconştientă cu suspiciuni a
împrejurului duc invariabil, mai devreme sau mai târziu, la recolte adecvate.
Să nu ne imaginăm niciodată că, semănând ură, dezbinare, minciună, ranchiună,
intrigă, etc la vremea recoltei vom strânge fructele armoniei, toleranţei,
iubirii, adevărului, înţelegerii.
Toată această teoretizare, poate
cronofagă şi chiar enervantă în ansamblul ei, ar putea lipsi din economia
rândurilor de faţă, dacă nu ar fi utilă în interpretarea stării de lucruri de
azi, din societatea românească. În contextul pandemic dat, care, între altele,
pare o verificare a destinului asupra rostului şi vredniciei noastre în vremea
semănatului, am impresia că ni s-a terminat rezerva de răbdare şi îngăduinţă,
rezervă care n-ar trebui să se epuizeze nicicând. Adică s-a iscat şi bate un
vânt puternic, îşi face de cap furtuna unor exagerări, ca să nu spun direct
abuzuri, se distorsionează aparenţa de seninătate a celor mai bune intenţii.
Pericolul unei vijelii ne vâjâie pe la urechi, dar, ce să mai zic, Doamne
fereşte!
Fireşte, în agricultură, de obicei
cel ce seamănă şi culege.
În situaţia la care mă refer, însă,
lucrurile sunt puţin mai delicate, presupun şi impun nuanţări. Fiindcă, pur şi
simplu, societatea nu e grădină de legume.
Am părerea mea despre cine sunt
semănătorii, despre cine sunt nevoiţii să culeagă. Dar nu o mai spun. Fiecare
cititor poate distinge singur, doar cu un uşor efort de gândire şi minimă bună
credinţă. Iar de nu, bai mare nu va fi. Ne vom resemna împreună, ca de obicei,
găsind vinovatul. Nimeni altcineva, de bună seamă, decât comunicarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu