Spitalul

 Sebastian ŞUFARIU

 Atunci când patimile politice actuale, dezonorante pentru memoria înaintaşilor, prevalează faţă de o binemeritată cinstire care ar obliga dacă nu la o reparaţie morală, măcar la o gospodărire parcimonioasă a ceea ce am primit, se cuvine să ne aplecăm, măcar puţin, către temeiul unui act cu o semnificaţie aparte. Întrebarea care susţine acest intro este următoarea: Vă amintiţi de numele Pavel şi Ana Cristea?

Desigur, pentru un timişorean sau pentru cineva din Bucureşti, pentru vreun harghitean bunăoară, aceste nume care compuneau cândva o familie nu spun, cel mai probabil, nimic. Paradoxul face că nici pentru mulţi dintre cei care ar putea a fi bănuiţi a avea mai multă cunoaştere în aria celor enunţate – este vorba de locuitorii Bacăului – lucrurile nu par a sta altfel.

În fond, de ce ar şti? Cine au fost Ana şi Pavel Cristea?

În primul rând, lesne a observa, au format un cuplu. El era de orgine albaneză, ea, descendentă din familia Candiano-Coroiu. Dincolo de avatarurile existenţei specifice secolului 19, despre care vom vorbi pe larg ceva mai încolo, trebuie precizat că pe cei doi soţi îi putem încadra fără nicio ezitare în categoria de filantropi. Numele lor, ignorate astăzi, cu excepţia unui cerc de iniţiaţi, e normal să figureze pe frontispiciul a ceea ce au dăruit spre vindecare publică, fizică şi spirituală: Spitalul Municipal, Biserica Sfântul Nicolae, Biserica din Chetriş cu hramul Naşterii Preacuratei Fecioare, dar şi pe cea ridicată pe moşia Izvoare. Dacă pisaniile bisericilor (cu excepţia bisericii din Izvoare) pomenesc acest adevăr, în cazul Spitalului pe care l-au înfiinţat într-o urbe care ”se căuta de boli mai mult pe la babe şi lecuitoare”, nu există nicio indicaţie publică. Deşi vreme de 100 de ani, Spitalul Comunei, mai apoi Spital Orăşenesc, a purtat prin clauză testamentară numele donatorilor, astăzi memoria lor a devenit doar apanaj al specialiştilor.

Nu o fi exotic numele de ”Pavel şi Ana Cristea”? Să vedem: ”Bagdasar” e un nume cunoscut atât celui care trece întâmplător prin faţa cunoscutului Spital de Neurochirurgie, cât şi celui care ştie că atunci când a fost înfiinţat, în 1935, de profesorul Dimitrie Bagdasar, primul spital de specialitate din sud-estul Europei, el avea în dotare doar 10 paturi! Cum vă sună ”Spitalul Grigore Alexandrescu”? Dar, ”Obregia”? ”Mina Minovici”? ”Pavel şi Ana Cristea” este un nume care chiar are sonorietate. Textul de faţă va arăta în ce constă diftongul preferat al autorului.

 

De la „Vasiliade” la familia Spătarului

Sunt convins că fundamental actului lor a fost pur creştin. De altfel întemeierea primelor spitale, în sensul pe care-l acordăm în momentul de faţă termenului, aparţine unui creştin, cunoscut sub numele de Vasile cel Mare. După ce deprinsese noţiuni de medicină după cursurile din Atena, făcând astfel legătura cu medicina antică grecească, acesta a pus bazele cunoscutelor ”Vasiliade”, concept care a modelat în veacurile următoare filozofia medicală a Europei şi mai apoi a lumii largi. Pentru Sfântului Vasile cel Mare, medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii: „Şi voi toţi care exercitaţi medicina, funcţia voastră este de a practica filantropia“ (Epistola 189, 1). Chiar dacă ar fi fost o consecinţă a filozofiei lui Hegel care fundamentase mare parte din ceea ce un veac mai târziu va fi recunoscută ca fiind „mişcarea recunoaşterii“, care acreditează ideea că pentru ca un om să fie uman, trebuie să aibă în cine se oglindi, altfel spus, are nevoie de un celălalt şi de recunoaşterea acestuia, gestul familiei de boieri Cristea are valoare de netăgăduit. Personal cred că a fost un gest care a scoborât pe ramură creştină având în vedere atât condiţia lor, cât şi specificul epocii. ”Vasiliadele” rămăseseră un model de ceea ce am numi astăzi ”bune practici”, model care îndemnau la donaţii, la altruism, în favoarea celor cărora situaţia financiară nu le permitea oblăduirea în saloanele de tratament privilegiate ale vremii. Cert este că cei doi, printr-un testament comun, decid să-şi lase averea în scopuri filantropice.

 

Pe când un albanez iubea o moldoveancă

Atât cât au putut fi urmărite datele biografice ale spătarului Pavel Cristea, aflăm că era de orgine albaneză şi a ajuns în Moldova în anul 1802 pe cînd avea 9 ani, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi (1802 - 1806). Şi-a continuat studiile, începute în Imperiul Otoman, la Şcoala Domnească din Iaşi pînă în anul 1809. În timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi al invaziei turceşti în Ţările Române, din testamentul pe care l-a întocmit şi care a devenit caduc odată cu moarte soţiei, aflăm că: ”Am rămas credincios patriei, n-am fugit precum alţii, iar după doi ani când s-au rânduit ţării Ioan Sturza Voievod, ştiind necruţatele mele slujbe, ne-au înaintat la rangul de căminar”. Mai târziu, prin căsătoria cu Ana Candiano din ramura familiei Coroi, proprietară la Tamaşi – Bacău, Pavel Cristea devine proprietar al moşiei Chetriş.

Situaţia finanicară bună a lui Pavel Cristea este cu siguranţă datorată slujbelor sale efectuate pe lângă domnitorii moldavi din cea de-a doua jumătate a veacului nouăsprezece, dar şi situaţiei specifice târgului moldav care profita din plin de poziţionarea sa geografică, aflată la intersecţia unei axe comerciale foarte dinamice pe atunci, precum şi din practicarea comerţului, inclusiv a celui de tip angrosist în produse agricole.

Decizia de a dona casele şi unele părţi din moşie în folosul Spitalului reiese din ultimul său testament redactat în anul 1855, dispărut astăzi, dar care a putut fi reconstituit prin intermediul înscrisurilor legatarilor testamentari, epitropi cum se numeau pe atunci, numiţi de Pavel Cristea. Astfel, „În scopul întreţinerii spitalului, Pavalache Cristea donează moşia Chetriş, care se administrează astăzi de Primăria Bacău. Pavalache Cristea a mai donat pentru acest spital şi moşia Isvoarele”. Foarte relevant pentru cazul pe care-l propun este faptul că cei desemnaţi au urmărit cu perseverenţă ca în anii de după moartea spătarului dispoziţiile acestuia să fie puse în practică. Într-un memoriu adresat Primăriei Bacău se subliniază că “obşteşte este cunoscută dispoziţia care a fost dată de răposatul spătar Pavel Cristea consfinţând cea mai mare parte a avutului său întru înfiinţarea în casele sale din oraşul Bacău a unui spital în care pătiminda omenire să-şi găsească azilul şi lecuirea”. Clauza donaţiei a făcut ca proaspăta întemeiere să poarte pentru 100 de ani numele ”Ana şi Pavel Cristea”, după ce a funcţionat 48 de ani chiar în casele donatorilor. Iar faptele s-au întâmplat a fi fost în anul 1857, imediat după moartea spătarului.

 

Ceva cercetare şi cazanie pentru cei mari şi puternici

Nu ştiu dacă limba ”vechilor cazanii” ar mai spune ceva celor care astăzi ponegresc cu ştiinţă ori făr’ de ştiinţă atât memoria, cât şi esenţa pură a gestului filantropic. Realitatea prozaică arată însă că, din sete de putere şi îmbogăţire, potentaţii care şi-au lustruit numele de marginile nefinalizate ale actualului Spital Municipal Bacău nu au respect nici măcar faţă de o minima moralis. Pentru ei nu ”vinde” povestea Ana şi Pavel Cristea. Vând, cred ei, în schimb, scrisoriadele lor în care se înjură reciproc revendicându-şi statutul de ctitori! În comparaţie cu adevăraţii ctitori, lustruitorii de astăzi, din toate partidele, fie de stânga, fie de dreapta, fie progresişti stângişti sau progresişti besmetici, îmi apar ca nişte epigoni, nişte caricaturi. Cum poţi fi altfel numit din moment ce nu eşti în stare, tu, ca ales public, să finalizezi o clădire ridicată din banii noştri, ai tuturor! Nu din donaţia ta testamentară, din avutul familiei tale, pentru că, pariez, n-ai fi în stare să donezi nici un leu, parazit de lux, pentru ceva ce îţi depăşeşte puterea de înţelegere!

Am ferma convingere că, pe undeva, înmormântarea Spitalului Municipal Bacău ţine pe de o parte de prostie crasă (jocul politic searbăd se numeşte tot prostie, deşi pare una cu ştaif), dar e cauzată şi de sentimentul nerecunoştinţei. Al trădării binefăcătorilor. În Infernul lui Dante din ”Divina Comedie”, ăştia ocupă ultimul cerc de gheaţă. Mie îmi place imaginea în care, imobilizaţi în imensitatea rece, îşi ronţăie unii altora ţestele. Nu vă pare cunoscut? E ceea ce fac acum ”liderii” partidelor prin ”scrisoriadele” lor în timp ce pentru tot ceea ce a mai rămas din fostul Spital ”Pavel şi Ana Cristea” nu se găsesc bani, iar pentru Spitalul Municipal, edificiu pentru care am propus fiecărei administraţii din 2004 încoace numele donatorilor, e cam prea târziu. Dar cine ştie? Poate că vor fi unii pentru care memoria adevăraţilor filantropi ai oraşului, printre care Ana şi Pavel Cristea merită un loc de seamă, va conta mai mult decât un orgoliu din care poate nu va rămâne decât strâmtoarea unor cercuri concentrice de gheaţă.

 

Bibliografie:

- G. Popovici, Spătarul Pavel Cristea-Ctitor Băcăuan

- Arh. St. Bacău

- P. Pruteanu, Contributii la istoria spitalelor din Moldova Bucureşti, 1957, p. 15.

- C. Radu, Bacăul de la 1850 la 1900, Editura Egal-2008, coordinator prof. Lucian Şerban

- Arhivele Statului Bacău, Fond Primăria Bacău, dos. 12/1857, f. 102.