Beletu’

Sebastian ŞUFARIU

Pe hol, la Judecătorie, în dreapta, e o masă. Oriunde, la orice „Instanţă” se află câte o masă. Masa asta de care vorbim e veche tare. Galbenul ei auriu s-a scorojit pe margini. Figurile de ceară care o acoperă cu un teanc de dosare, la fel. Din când în când mai mişcă ochii. Scuip în sân! O clipă m-am temut că-s obiecte de inventar precum scoarţa aia de care ziceam, de lemn. Acolo, pe holul spre „Arhivă”, sunt de fapt doar două mese. La una dintre ele tocmai s-a aşezat un individ micuţ, chelios, cu musteaţă hazlie şi cu ochi abili, vicleni. E un avocat aproape de senectute, îl ştiu de undeva, dar nu-mi amintesc numele lui. Personajul e fascinant. Mă învârt de colo-colo şi revin atras de figura lui care în cinci minute a compus stări atât de diverse încât dacă aş fi avut ceva talent la muzică aş fi scris pe uvertură: Lent. Uşor.  Mai repede. Repede. Foarte repede. Cumplit de repede!

Îl bănuiesc a fi actor. Mă uit după camere. După lumini. Nimic. Doar el şi o mapă prăfuită. Pe masa care se află aproape perpendicular cu „scoarţa” la care s-a aşezat, trei doamne privesc în hol. Homunculusul meu le priveşte cu un dispreţ greu reţinut, dar vizibil. Stănicile de vizavi îl ignoră cu desăvârşire. Mă focusez pe pitic. E de-a dreptul fascinant. Are un joc al ochilor care ar face de ruşine orice prestidigitator. Un mic fachir care fixează hăul din care apar, şi tot apar, „justiţiabilii!”. Iată, bunăoară un bătrân de la Sascut. Învârte un număr de ordine în mână. Haină simplă, căutătură directă. Homunculus tresare. Privirea i se mută apoi rapid. Pe culoarul speranţei apare o duduie vopsită, elegantă. E îmbrăcată cu o bluză albastră peste care şi-a trecut un şal roşu, de lână, la care a asortat o geanta mare, maronie, cu dungi.  ”N-aveţi un pix? Am lăsat unul aici pe masă şi a dispărut”. „Pentru dumneavoastră? Se poate?”.  În timp ce caut în geantă, îl văd şi pe micuţ scormonind, dar aşa, lent, ca din întâmplare. Apoi dispare cu pas şi ochi alunecoşi.  Doamna cea elegantă se încruntă, dar scrie, completează ceva. Apoi iar se încruntă. Asta până se ridică şi pleacă. Cu tot cu pixul meu. A, şi fără căţel.

Doamnele de vizavi, nemişcate. Mă uit lung la ele. Ele stau şi privesc. Şi eu. Apare un tânăr. Se uită stânga... dreapta, un aer de înviorare în lateral, dar tânărul mi se adresează: Aveţi cumva un pix? Placiditatea revine. Stăncile îşi reiau aerul absent, prefigurare poate, chiar apoteoză a Justiţiei, îmi zic.

S-a rătăcit o bătrână. Întreabă. O recuperează o tânără frumoasă, blondă. Îi stătea bine în roba ei neagră. A plecat cam prea repede, din punctul meu de vedere,  fâlfâindu-şi poalele peste picioarele drepte ca ale unei statui justiţiare cu marmura încă tare.

Observator fiind îmi dau seama că n-am plătit. Porto. Franco. Un „belet” de 1 leu pentru a depune te miri ce. Mă duc la „stănici”. S-au înviorat subit. Îmi fac un calcul: Decât să mă duc până la „Taxe şi Impozite” dau dublu, hai triplu, că, zic eu, doar nu şi-or fi luat doar trei belete de 1 leu...” Le-am dezamăgit total. Doar atât? De zece ori? „Păi, ce problemă aveţi?”. Am tras un scaun hodorogit doar să mai am timp să interacţionez cu atmosfera fascinantă a bâlciului uman. Generoasă idee. Doar scaunul, singurul existent pe care l-am arvunit, lacom, doar să miros aerul disperării şi al încremenirii, nu-i de acord cu mine. Protestează, dă semne că ar ceda sub suta mea si ceva de kile! Îl las în libertate. I-l dau tânărului care tocmai îmi adusese înapoi celălalt pix împrumutat şi care mă întreabă dacă a completat bine o cerere de anulare a unui proces de contravenţie rutieră... Am găsit şi „belet”. Săru-mâna doamna Marga!

Bucăţica asta infamă de hârtie îmi provoacă memoria la un mod ciudat. Aproape că mă irită. După ce că stă perioade lungi, vegetative, ca un crocodil, numa’ ce se ridică deodată şi-mi scoate înaintea ochilor imagini pe care le credeam uitate. Cum ar fi cea cu sacoşa. Sacoşa de 1 leu. Mă gândesc să dau anunţ pe FB. Aş cumpăra una doar să le arăt copiilor mei: Aşa arăta celebra sacoşa de... O, şi câte puteai, dacă aveai norocul să te aşezi la coada care trebuie, să pui în ea pe vremuri…Nostalgiile îmi sunt brusc curmate când dau să plec din imobil. Aproape de ieşire individul micuţ cu ochi fascinanţi îşi continua uvertura, de data aceasta alături de doamna elegantă. Tărtănaşul de lână aproape că acoperea geanta maronie cu baiere lungi. Ies şi am senzaţia că tocmai mă duc în vizită la nişte nepoţi în provincie cărora în loc de bomboane o să le duc „belete” de 1 leu.