Spiritualitate virtuală

Constantin GHERASIM

 Aş vrea să scriu şi eu despre toporaşi sau ghiocei, gândire pozitivă ori relaxare mentală şi alte asemenea. Dar nu ştiu cum se face că, subit, vremea devine potrivnică şi vijelia se abate peste florile din cap, furtuna se dezlănţuie peste relaxarea minţii şi bântuiala scepticismul acoperă tot ce părea a fi bun şi frumos. Astfel, relaxarea devine zbucium.

Dincolo de antinomii, nu văd decât o cultură prosperă, pe zi ce trece, a indiferentismului, a lucrului făcut doar să fie făcut, a spoielii, a „mormântului văruit pe dinafară, dar putred dinăuntru”.

Lacrimile unui om rămas singur pe lume. Ce literatură, ce poezie? Să vezi dramatism în viaţa de zi cu zi, chiar lângă tine. Însă eşti prea ocupat. Omul, deşi tânăr, este bolnav şi solitar precum puiul de porumbel căzut din cuib în mijlocul străzii. Micuţa zburătoare stă cuminte şi aşteaptă să fie repusă la locul său. Nu ştie că primul şofer, atent mai mult la telefonul mobil decât la şosea, îl va călca simţind doar o pocnitură sub cauciucuri. Va trece mai departe relaxat şi indiferent căci ochii săi nu mai sunt făcuţi să privească lumea

Nu te face mai bogat material, nu te ajută să câştigi la loto, nu-ţi oferă oportunitatea să trăieşti mai mulţi ani. Credinţa îţi schimbă modul de a privi şi înţelege viaţa şi oamenii. Credinţa îţi dăruieşte o altă perspectivă asupra lumii. Credinţa te face lucid şi realist...

Am un telefon smart. „Smart” este un cuvânt care se potriveşte perfect telefonului, dotat cu numeroase aplicaţii care de care mai (in)utile. Nu şi omului actual, care devine din ce în ce mai rigid şi mai scorţos. Încet, cred că „smart” devine un atribut şi un apanaj al tehnologiei care, în câţiva ani, şi-l va impropria şi îl va confisca omenirii.

În oraşul meu nu există metrou, nici troleu, nici tramvai. Nici măcar urmă de toate astea. Sunt doar autobuze şi taxiuri. Mă gândeam că, într-un scenariu SF, un eventual metrou ar trebui treacă pe sub cimitirul urbei, întru cât acesta este situat în zona centrală. Da! Nu doar autostrada E85, drumul european, ci şi locul de veşnică odihnă străpunge inima oraşului. Tânărul nu se poate distra ori simţi bine, că hop! dă cu ochii de o cruce înscrisă cu numele vreunui semen de-al său. Şi, gândul la moarte diluează până la extincţie plăcerea. Pentru că, da, mor mulţi tinerii prin partea asta de ţară Şi e foarte neplăcută, chiar deranjantă, o astfel de perspectivă asupra vieţii, mai ales dacă ţi-ai format o viziune asupra lumii care începe şi se încheie cu tine.

Da. Încet, încet, România mea nu mai seamănă cu România ta. Avem fiecare propria noastră Românie întrucât, deşi suntem fragmente , ne considerăm a fi, fiecare în mintea sa, un întreg. Mândria eului ajunsă la paroxism e înfricoşătoare probabil chiar şi pentru „tatăl” ei. Aşa că nu trebuie să ne mire că ţara ta nu mai seamănă cu a mea. Ci să ne cutremure...Nu degeaba plâng icoanele.

Ne permitem să derulăm un film înainte/înapoi, după cum preferăm. Este apanajul tehnologiei. Viaţa nu este şi nu trebuie confundată cu un film. Nu poate fi derulată. Ea are un curs unic, irepetabil. Viaţa se aseamănă curgerii unei ape în propria albie. Are farmecul, taina şi frumuseţea specifică în fiecare clipă. Iubirea provoacă o revărsare a apei din matcă, îl scoate pe om din curs, lăsând astfel oportunitatea apariţiei unor minunăţii de bucurie şi entuziasm, nu doar în sine, ci şi în jurul propriei vieţi. La fel însă şi ura/mândria/ticăloşia; sunt ieşiri din propria matcă, ce lasă doar uscăciune, dezamăgire şi durere.

Câteodată te gândeşti că eşti pe lângă drum, că nu ai o structură croită pe materialism dialectic, etc. Că…dar citeşti: „e o lume unde negaţia a fost dotată cu instrumente supreme - puterea şi intelectul - pentru a transforma absenţa în prezenţă atotcuprinzătoare. Pe scurt, este o lume a diavolului.” (Roger Scruton)

Observaţii: din comunismul abătut asupra neamului românesc au ieşit la lumină sfinţi, martiri, dar şi iude. Au răzbit oameni demni, curaţi la suflet şi la minte, dar şi ticăloşi, bastarzi fără conştiinţă şi inimă. Încă nu s-au cernut şi nici nu cred că se vor cerne, deoarece Dumnezeu îi îngăduie pe toţi şi aşteaptă cu răbdare. Dumnezeul nostru este Iubire, Care se jertfeşte în permanenţă. Unii, în nimicnicia lor „profită”, amăgindu-se pe sine şi pe cei din jur; alţii generoşi, trec cu vederea şi-i lasă pe cei dintâi în plata Domnului.

Programul vieţii a fost: la ora 4.00 trezirea, apoi serviciu. Ajuns acasă la orele 16 -17.00. Muncă după muncă, peste patru decenii. Copiii au ajuns oameni serioşi cu familie, salarii şi funcţii bune. Au fost educaţi să respecte, să salute şi să ajute. Nepoţii, studenţi cu burse şi evaluări impecabile în ţări occidentale. Acum, spre final, bătrânul conchide: „Mi-a dat Bunul Dumnezeu copii buni!” Nu-şi mai aminteşte cât s-a sacrificat, cât a muncit pentru ei, şi cum a crescut, din pensie nepoţii. Ştie că Dumnezeu s-a milostivit spre familia lui.

Deci:

- idolul: tehnologia cu toate formele ei;

- preotul autorizat: omul;

- divinitatea: imaginaţia;

- congregaţia: lumea.

Consecinţe: prezenţa reală a nimicului, adică absenţa iubirii, a compătimirii, a întrajutorării, a empatiei, a compasiunii.  Tare mi-e că a început deja să se simtă şi să se trăiască în acest vid. Cresc indiferenţa, ura, invidia, duşmănia între oameni; prind rădăcini în sufletul omului.

Oare asta ne dorim pentru viitorul celor de după noi?

Florin Balaban -Big brother

 Renunţăm la Hristos Dumnezeu Cuvântul pentru ce? Niciodată nu e târziu să revenim la Iubire, la Dumnezeu Iubire. Să începem din casă, din familie... Încă nu e târziu.

Boris Cyrulnik este neuropsihiatru. De unde ştiu? Dintr-o carte tradusă în limba română pe care am găsit-o pe rafturile unui supermarket. Mi-a atras atenţia (cum altfel?) titlul: „Psihoterapia lui Dumnezeu”. Anul trecut, acest profesor de etologie umană a fost desemnat să reformeze sistemul educaţional din Franţa. Deci iată că educaţia are de-a face şi cu Dumnezeu... Nici nu o recomand, nici nu spun să o citiţi pentru că, sincer să fiu, v-aş sugera celor interesaţi de noutăţi să citiţi mai înainte „Descoperirea cu amănuntul a pravoslavnicei credinţe” a Sfântului Ioan Damaskin, o carte care este nouă şi revoluţionară pentru creierul uman după un mileniu şi mai bine de la apariţie. Cert este însă că din cele scrise de celebrul neuropsihiatru înţelegi că (da, îl înţelegi mult mai uşor decât pe Sfântul Ioan Damaskin) credinţa ortodoxă este la fel de necunoscută Occidentului elevat pe cât era şi acum o mie sau mai bine de ani... În concluzie, spaţiul românesc creştin este încă o enigmă şi un miracol.