Ştefan MITROI
Îmi spune cineva la telefon: Cred că
acum nu te poţi plânge că n-ai timp pentru scris.
Da, îi răspund, am tot timpul din
lume, dar nu am lumea. Ea, lumea, în care am trăit până nu demult, îmi
lipseşte!
Nu e zi în care să nu-mi rog
sufletul să fie un pic mai vesel, dar fără sorţi de izbândă. Este mai tot
timpul trist şi, uneori, îl văd încercând să se ascundă de mine, ca să nu bag
de seamă că plânge.
Cum să scrii în aceste condiţii?
Aş da oricui le doreşte aceste zile
multe şi lungi, pentru o fărâmă din lumea ce-mi lipseşte de câteva săptămâni
bune. Mi-e dor până şi de nemerniciile ei. Nu însă într-o atât de mare măsură
ca de drumul spre satul în care m-am născut, de merii şi cireşii din curtea de
acolo, plini de floare, acum, de mormintele părinţilor mei şi de cerul de
deasupra lor.
Chiar
i-am trimis acestui cer mic vorbă, prin înserările de săptămâna aceasta, să-i
spună cerului mare de pretutindeni să ne ierte pentru păcatul prostesc de a ne
fi crezut dumnezei. Nu, suntem doar nişte bieţi muritori, care îl roagă să le
dea lumea înapoi, asigurându-l c-au înţeles ce era de înţeles. După cum
Dumnezeu Însuşi a înţeles că s-ar simţi foarte singur fără oameni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu