"Să lăsăm osemintele artiştilor acolo unde sunt, dar să le punem operele în valoare"

A consemnat Gheorghe BĂLŢĂTESCU

  

• interviu cu Pavel Şuşară, critic şi istoric de artă, scriitor, cercetător al Institutului de Istoria Artei  de pe lângă Academia Română •

– Care a fost rolul dumneavoastră în finalizarea actului de preluare de către statul român a trei lucrări de sculptură din Liban, semnate de marele artist George Apostu? .

– Am fost însărcinaţi, ca să mă exprim într-o formulă consacrată, eu şi cu sculptorul Maxim Dumitraş să mergem şi să evaluăm din punct de vedere tehnic, al conservării, dar şi din punct de vedere al autenticităţii cele trei lucrări de sculptură ale lui George Apostu, lucrări care au fost propuse de către proprietar pentru repatriere. De fapt a fost vorba de o donaţie a unui cetăţean libanez, E. S. Sheik Michel Bechara El-Khoury, fiul primului preşedinte al Libanului, om de afaceri important şi, în acelaşi timp, un mare iubitor de artă.

– De ce folosiţi termenul de repatriere? Lucrările nu au fost niciodată ale noastre, ale statului român.

– Sculptorul George Apostu a fost român, plecat din România, opera lui cea mai consistentă se găseşte în România, iar lucrările s-au întors cumva la matcă. Folosesc „repatriere”, în sensul de recuperare culturală a unor bunuri care au fost în cu totul altă zonă decât cea pe care o ştim. În Liban, lucrurile sunt cumva diferite, dar şi compatibile cu lumea lui Apostu, cu lumea culturii europene. Libanul nu este o ţară musulmană în sensul acela propriu, de multe ori peiorativ, pe care îl ştim noi şi pe care, de cele mai multe ori, îl asociem cu comportamente specifice islamului, pe care le trăim dramatic. Libanul a şi fost numit multă vreme „Elveţia Orientului” şi a fost una dintre cele mai importante zone ale spaţiului levantin. Libanul are o tradiţie culturală care vine din orizonturile biblice, e un amestec de creştinism, islamism, de islamism în toate variantelle, există inclusiv facţiune islamică mult mai relaxată decât ştim noi despre islamism, extrem de liberi, nu mai vorbim de componenta iudaică, evreiască din Liban. Ei au găsit soluţii de supravieţuire interesante, cele trei comunităţi. Prin venirea Hezbollah s-a creat încă un punct de tensiune. Hezbollah este şiit şi a venit într-un mediu sunit, însă cu toate acestea a creat un sistem de înţelegere extrem de interesant. Preşedintele Libanului este în mod obligatoriu creştin, prim ministrul este sunit, iar preşedintele Parlamentului este şiit. Şi-au partajat zonele de forţă, pentru a crea un echilibru. În lumea aceasta au ajuns lucrările lui Apostu, în care creştinismul s-a dezvoltat în felul lui, în care islamul este mult mai relaxat şi în care, în ciuda unor războaie devastatoare, comunităţile şi-au păstrat integritatea, echilibrul. Proprietarul lucrărilor lui Apostu, E. S. Sheik Michel Bechara El-Khoury le-a achizţionat la sugestia doamnei Huguette Caland, sora lui, care a fost într-o relaţie strânsă cu George Apostu. Ca să îl sprijine i-a cumpărat multe lucrări, aceste trei, fiind de mari dimensiuni, au fost amplasate într-un spaţiu exterior greu de imaginat pentru noi, iar altele de mai mici dimensiuni sunt tot în proprietatea familiei, iar o parte sunt în America, deoarece fiica doamnei trăieşte acolo. Înainte de vânzarea domeniului, familia a luat decizia să doneze ţării care l-a dat lumii pe Apostu aceste trei sculpturi în lemn, fiindcă aici ar fi locul lor. În acest context s-au desfăşurat evenimentele care au condus la repatrierea lucrărilor.

– Concret, cum s-a stabilit autenticitatea celor trei lucrări?

– Eu am fost pe partea de expertiză şi de autentificare, iar Max, în calitate de sculptor, specialist în relaţia şi în intervenţia timpului, a condiţiilor de mediu asupra materialelor de tipul acesta, cum sunt  gradul de degradare, cât de profundă este, în ce fel ar trebui manipulate. Din fericire, o singură lucrare este mai degradată, celelalte două sunt în stare excelentă. Fiind amplasate în aer liber, au avut de suferit în toţi anii care au trecut de la crearea lor, ele fiind cumpărate prin anii ’80. Am văzut lucrările, erau depozitate extrem de civilizat, le-am evaluat din perspectiva fiecăruia, am stabilit că sunt lucrări ce poartă semnătura lui Apostu, sunt autentice, sunt de mare valoare şi pot completa patrimoniul Apostu din România, dar şi a patrimoniului Apostu, în general, după care am rânduit modalităţile de ambalare, de manipulare şi transport. Am stabilit cu ministerul, cu toţi cei implicaţi ca lucrările să vină în Bacău, pentru că aici este matricea existenţei lui Apostu, iar Centrul de Cultură „George Apostu” i-a gestionat memoria eficient şi profesionist, devenind  astfel un bun naţional. A fost o experienţă bogată şi provocatoare (nu numai în ceea ce priveşte exotismul indentificării lurărilor lui Apostu într-un spaţiu creştino-islamo-pitoresco-exotic) la care se adaugă şi povestea din amonte care oferea întregului eveniment suportul unei naraţii în care dimensiunea culturală, dimensiunea umană, capriciile destinului, felului în care lucrează karma erau puse toate laolată. Experienţa noastră personală a fost una remarcabilă, beneficiul operei lui Apostu este foarte mare, la fel şi artistul.

– V-aţi întâlnit cu membri ai familiei donatoare?

– Sigur. Ne-am văzut cu fiica donatoarei şi am colaborat foarte bine cu Malek El Khoury, fiul domnului Khoury, un om de o mare sensibilitate, amabil şi binevoitor, care a fost în Bacău, aşa cum a promis, la marele eveniment de preluare oficială de către Centrul „Apostu” a celor trei lucrări.

– Am vorbit şi cu Alexandru Pugna, secretar de stat în Ministerul Culturii, ceea ce vreau să vă întreb acum: cunoaşteţi un alt caz, o altă situaţie când lucrări ale unor artişti români au revenit acasă, fie prin donaţie, fie prin intervenţia statului român pentru recuperarea unor opere de artă?

– Din păcate, nu. Spun din păcate deoarece asemenea prilejuri au mai fost. Acum trei ani, cred, a fost la o casă de licitaţie din Paris un fond Brâncuşi, cu obiecte personale, cu câteva eboşe de lucrări, nu multe, dar care reprezentau pentru noi, pentru penuria de obiecte din patrimoniu Brâncuşi, enorm.

S-au vândut cu 1,5 milioane de euro, cam cât se fură într-o secundă, în România, printr-o singură manipulare de hârtii. Statul român nu şi-a manifestat, să zicem, un drept de preemţiune, nici ca observator nu s-a înscris, nici măcar un semn nu a dat că ştie de acea licitaţie. A mai fost scos la licitaţie un „fond Cioran”, un fond de manuscrise. L-a cumpărat un om de afaceri român, care l-a donat ulterior statului. Cam în această situaţie suntem. Aici, în cazul Apostu, statul român nu are niciun merit. Meritul este, în primul rând a lui Alexandru Pugna, al Ministerului Culturii, dar nu în totalitate, ci strict al câtorva oameni de acolo, Geo Popa şi noi ca parte tehnică. A fost o muncă grea, dificilă, a acestor oameni de mare ispravă, Pugna şi Popa. Statul român ar trebui să-şi facă, nu o obişnuinţă, ci o politică prioritară pentru recuperarea patrimoniului risipit prin lume, cum fac alte state, cum fac ungurii, cum fac ruşii. Statul român ar trebui să încurajeze, dacă nu o face el direct. Cel care aduce patrimoniu în România, indiferent de care este, şi îl pune în circuitul public să aibă nişte beneficii. Oameni de afaceri ruşi au cumpărat bijuteriile coroanei, bijuteriile ţarilor, le-au cumpărat din Londra cu peste un miliard de euro şi le-au dus în ţară. Ungurii fac acest lucru de dinainte de căderea comunismului. Noi avem nu inerţia, avem o lipsă de conştiinţă de sine, o lipsă de coerenţă identitară atât de mare, încât suntem dispuşi să ne vindem memoria şi viitorul pentru micile beneficii ale prezentului. Asta spune destul de mult, probabil, şi despre şansele noastre în viitor.

– Sunteţi o persoană publică, o voce în lumea artelor, cu acces la presă, la instituţiile centrale ale statului. Spuneţi asemenea probleme la aceste nivele?

– Da. Tot timpul o spun, nu ratez nicio ocazie, în fiecare apariţie publică în care am putut acroşa aceste idei le-am spus; la televiziune am avut emisiuni întregi pe aceste teme, în mediile de socializare o spun mereu. Şi le spun extrem de direct, uneori la nivelul imprecaţiei. Dar... S-au obişnuit cei care ne gestionează vieţile să tolereze asemenea manifestări, socotind că odată eliberate, creează şi condiţiile unei liniştiri în secunda următoare. Probabil gândesc că sunt forme de exorcizare, de defulare după acumulări de tensiuni şi frustrări, în amonte, cumva. Problema nu este că nu se spun, problema este că nu se aud. Degeaba vorbeşti cu un surd, dacă el nu-ţi citeşte mişcarea buzelor. Ca să poţi face până la capăt acţiunea respectivă, este nevoie de doi. Dacă eşti singur, se numeşte altfel, nu se mai numeşte amor.

– Acum, mai târziu, peste ani, s-ar putea întreprinde ceva pentru aducerea osemintelor lui George Apostu în ţară?

– Aici eu mari rezerve în ceea ce priveşte utilitatea unei asemenea acţiuni. S-a bătut câmpii într-un mod jenant cu aducerea osemintelor lui Brâncuşi...

– Ale lui George Enescu...

           – Da. Apostu a plecat din România, dacă el, materialmente, oasele lui au părăsit ţara, lasă-l să se odihnească acolo unde a ales să trăiască. Iar cu mormântul lui Brâncuşi, la Cimitirul Montparnasse, oricine se duce acolo, îl contextualizează în marele Pantheon al culturii moderne; la Hobiţa sau la Bucureşti îl minimalizăm până la dispariţia lui din orizont. Să lăsăm osemintele acolo unde sunt, dar să le punem operele în valoare. Ei sunt în mod fundamental în operă, nu în mâna de oase sau în urna de cenuşă. Urna de cenuşă este semnul perisabilităţii noastre într-o lume relativă, ceea ce au făcut ei este dovada absolută că au reuşit să învingă relativitatea şi să se propulseze într-un fel de eternitate, de atemporalitate.